Corectitudinea literară

Muşcătura de măr, cartea scrisă la patru mâini, apărută la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca, în colecţia Logos, cuprinde un dialog purtat timp de 365 de zile între scriitorul Adrian Alui Gheorghe şi fiul său, Vlad Alui Gheorghe. De fapt, volumul a fost început, după cum mărturiseşte autorul ei principal, Adrian Alui Gheorghe, ceva „mai demult”, în perioada copilăriei lui Vlad, când întrebările copilului aveau o aură edenică, iar lumea din jur punctată de interogaţiile naive ale acestuia părea „o mare întrebare” ce se înălţa la cer din ochii nedumeriţi ai tatălui; în fine, volumul a fost conceput, într-un mod inconştient, în serile târzii de toamnă, dar şi de iarnă, când tatăl, întors obosit de pe ogorul literelor, era nevoit să uite de oboseala sa şi să inventeze poveşti şi replici pentru a putea răspunde într-un mod cât mai înţelept la întrebările copilului ce mânuia jucăriile în colţul său, stimulându-i fantezia.

De atunci şi până mai ieri s-a scurs suficient de mult timp pe valea Ozanei, dar şi pe alte văi, timp în care întrebările copilului au căpătat tot alte şi alte rezonanţe, iar răspunsurile tatălui s-au limpezit şi ele pe măsura vremurilor tulburi pe care le trăim. Lumea s-a schimbat şi ea. Dacă în anii tinereţii ea apărea sub formă de întrebare ce se ridica în înălţimi plutind deasupra hăului existenţial, astăzi întrebările s-au înmulţit şi ele, sondând „zonele cele mai ascunse, cele mai sensibile”, cele mai anxioase şi tot mai enigmatice ale abisului uman.

Din acest dialog a ieşit o carte incitantă. Când veselă, când tristă, dialogul având ceva din parfumul şi farmecul unui monolog purtat în doi, nu oriunde, ci pe aleile unui Eden balcanic, în care găsim mult piper şi multă scorţişoară, dar şi fum de mititei.

Citind cartea, prin faţa ochilor noştri se perindă scene, locuri şi oameni pe care i-am cunoscut în perioada ceauşistă, dar şi după, atât în viaţa reală, cât mai cu seamă în cea literară.

Lectura Muşcăturii de măr lasă în inima cititorului sentimente amestecate, nici prea dulci, nici din cale afară de amare. Ea este aşa cum este viaţa în ansamblul ei. „Nici simplă, nici complicată, nici mohorâtă, nici contradictorie, nici coerentă”, după cum afirmă Camus. Ea este aşa cum este. Zilele omului sunt ca fumul, iar gândurile lui precum norii ce se perindă pe cer. El azi e, iar mâine nu mai e. De aceea încearcă să lase cât mai multe urme în urma lui. Dar şi ele pier, căci pe lumea asta nimic nu-i veşnic. Nici pomul, nici omul, nici veşnicia lui.

Întrebat fiind dacă şi cărţile îmbătrânesc, Adrian Alui Gheorghe răspunde: „Până şi piatra îmbătrâneşte, pe lumea asta. Iar piatra care îmbătrâneşte se face nisip, o ia apa şi o duce spre nicăieri.”

Referitor la cărţi, Adrian Alui Gheorghe spune că îmbătrânesc şi cărţile, îmbătrânesc şi cititorii cărţilor. După cum „îmbătrânesc şi limbile în care sunt scrise cărţile”. Probabil că îmbătrânesc şi cuvintele, după cum îmbătrânesc şi vocalele şi silabele rostite într-o limbă. După cum îmbătrânesc şi mor şi toate literele dintr-un alfabet, îmbolnăvindu-se pe rând de febră. Literele mai mici devin tot mai mari şi mai mari, până dispar în beznă. Altele devin tot mai mici şi mai mici micşorându-se întruna şi risipindu-se dintr-un univers în altul. Îmbătrânesc şi cifrele. Îmbătrânesc şi epocile. Îmbătrâneşte şi istoria. Fiecare om însă, afirmă scriitorul, „are un sâmbure de eternitate” sădit înlăuntru său, şi sâmburele acesta caută să reziste cât mai mult trecerii vremii, dar până la urmă se pierde şi el în neant. Nu îmbătrâneşte doar veşnicia. Dar în curând omul va face din veşnicie praf şi pulbere.

Somat fiind să vorbească despre prieteni, Adrian Alui Gheorghe îi răspunde fiului său Vlad cu o notă tandră de amărăciune: „Sunt oameni pe care e mai bine să-i ai duşmani decât prieteni.” „E vorba, precizează el, despre acei prieteni care devin, automat, judecătorii tăi.” Şi nu numai judecători, adăugăm noi, ci şi procurori, şi avocaţi ai diavolului. Ba, uneori, chiar şi călăi. Orice vei face, ei te vor judeca şi te vor condamna. Căci lumea literară e clădită din bârfă. Din acest cerc vicios se dezvoltă marile cărţi şi marile talente. De acolo se nasc şi personajele ce populează jurnalele literare şi cărţile. Prietenul adevărat e însă omul care te înţelege în tăcere. Tăcerea lui îţi alină sufletul. „Am avut parte, spune Adrian, şi de unii, şi de alţii. Scriitorii, artiştii nu par să aibă capacitatea de a fi prieteni, fără să te judece, fără să fie mânaţi de propriile lor fantasme. Chiar şi Aurel Dumitraşcu, pe care l-am considerat fratele tinereţii mele, era un judecător nemilos, te punea în dificultate, doar ca să apară el cât mai moral, cât mai talentat, mereu cu un pas în faţa ta.” Dar oare era? Dacă am pune în balanţă doza de orgoliu şi doza de altruism ce răzbat din paginile jurnalului său de scriitor publicat prin grija poetului Adrian Alui Gheorghe, am vedea că orgoliul lui Aurel Dumitraşcu cântăreşte mult mai mult decât generozitatea şi înţelegerea faţă de slăbiciunile semenii săi. Căci, de multe ori, Aurel Dumitraşcu a pozat într-un fel de Savonarola al generaţiei sale. El nu acceptă nici un compromis din partea celorlalţi. Dar dacă îi urmărim cu atenţie parcursul literar, vom observa că relaţiile sale din lumea literară nu sunt lipsite de oportunism. În fine, nu e cazul să despicăm aici firul în patru şi să scoatem în lumina reflectoarelor slăbiciunile sale. Poate că intransigenţa sa nu era chiar gratuită. Aurel Dumitraşcu voia să fie perceput ca un Hidalgo al vremurilor sale, ca un Don Quijote ce se lupta cu morile de vânt. Nu a fost însă un personaj naiv. Ci, dimpotrivă, se orienta foarte bine în timp şi spaţiu, ştiind cum să-şi aleagă susţinătorii. Lecţii de moralitate le ţinea colegilor săi de breaslă. Dar avea şi el slăbiciuni. Şi literare, şi umane. Nu era o simplă fantoşă. Şi faptul acesta îl face să fie şi astăzi viu.

Dar iată şi o mărturisire şi mai amară: „Anul trecut, am aflat cu surprindere de apariţia unui site care poartă numele lui A.D.” (Aurel Dumitraşcu, n.n.). Site care îşi propunea, scrie Adrian Alui Gheorghe, să-l „redea pe A.D. integral, adevărat, necenzurat”. Pe site, „am descoperit, îşi continuă confesiunea Adrian Alui Gheorghe, trimiteri acide, răutăcioase, nedrepte la adresa mea şi a celor care l-au susţinut cu adevărat pe A.D. şi opera lui în toţi aceşti ani. La una dintre postări, am aflat, de exemplu, că A.D. a fost disident şi că prietenii lui, între care mă număr, alături de Nicolae Sava, Daniel Corbu ar fi fost cei care l-au supravegheat, eventual l-ar fi turnat la Securitate. Afirmaţia, care este o abjecţie, va face obiectul/ subiectul unei acţiuni triple în instanţă, fireşte.” Iată, deci, unde duc prieteniile şi facerile de bine. Duc, pe căi drepte sau ceva mai ocolite, la tribunal.

E de prisos să mai precizez că poetul Adrian Alui Gheorghe şi-a dedicat câţiva ani buni de viaţă (zece, cinsprezece, douăzeci) pentru recuperarea manuscriselor şi editarea operei antume şi postume a prietenului său poetul Aurel Dumitraşcu.

„Muşcătura de măr”, cartea de dialog monografic scrisă de Adrian Alui Gheorghe şi fiul său Vlad, continuă să-m incite spiritul. Trăim, după cum spune şi Adrian în Nota autorului, într-o epocă în care întrebările conţin atât faţa, cât şi reversul medaliei. Ele se pot întoarce oricând „asupra aceluia care le-a formulat”, oferindu-i posibilitatea interlocutorului să răspundă „la fel de bine la ele”, în funcţie de experienţa dobândită. Dar nu numai întrebările au efectul de bumerang, ci şi răspunsurile.

Faptul că şi cărţile îmbătrânesc asemenea pietrelor risipite prin deşert e un lucru cât se poate de evident. Dar îmbătrânesc şi cărţile care sunt citite. Chiar şi cărţile care au stat la baza educaţiei unor întregi generaţii. Şi aceasta fiindcă îmbătrâneşte şi realitatea zugrăvită în ele. Şi, totuşi, spune Adrian, sunt momente când până „şi cele mai proaste cărţi redevin, la un moment dat, proaspete. Paradoxul acesta poate fi explicat prin faptul că din lipsa altor surse ele acoperă anumite goluri din istorie. Ce-ar fi, spune el, „dacă teoriile lui Albert s-ar pierde, iremediabil”, şi din toată „epoca sa să nu se fi păstrat decât memoriile lui Hitler?”.

În zilele noastre e greu de realizat acest fapt, deoarece odată cu teoria relativităţii ar trebui să se piardă în neant şi toate referirile şi comentariile la descoperirile lui Einstein. Dar istoria ne oferă câteodată şi astfel de surprize. Cine ştie, poate că şi Einstein, dintr-un motiv sau altul, va deveni indezirabil pentru lumea politică sau lumea ştiinţifică a viitorului, şi opera sa va fi considerată nocivă, fiind epurată de pretutindeni. Există un risc şi „un aleatoriu al situaţiei în orice pe lumea asta”, afirmă autorul.

„Scriitorul şi epoca lui pot fi o temă largă de discuţie”, îşi continuă monologul Adrian. „În ce măsură o operă influenţează o epocă?” se întreabă el. Şi în ce măsură o epocă influenţează scriitorul? Sunt scriitori care îşi depăşesc epoca în care au scris şi scriitori care rămân tributari acestor epoci. Kafka şi autorul Epopeii lui Ghilgameş şi-au depăşit epocile lor. Au depăşit-o şi autorii Bibliei şi a scrierilor sacre. Dar şi-au depăşit epoca şi Satiricon–ul lui Petronius, şi scrierile lui Platon, cele ale Rabelais, Dante Alighieri, Swift, Gogol, Eugen Ionescu, Caragiale, Orwell, Evgheni Zamiatin şi alţi scriitori ce au cultivat utopia, distopia sau satira.

Operele aliniate corect politic mor din start. Mor odată cu ideologia care le-a generat. Uneori chiar înainte. „Operele încărcate de ideologie, cum au fost atâtea în perioada comunistă, au murit odată cu Revoluţia din 1989, au pierit odată cu propaganda care le-a generat”, afirmă Adrian Alui Gheorghe. Au rămas doar acelea care prin subiectul şi tematica abordată au evitat alinierea.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist