Crăciunul, sărbătoarea copilăriei

Învierea a trecut în plan secund în protestantism şi cultele neoprotestante. S-a întâmplat astfel şi pentru aceea că sărbătoarea e despre povestea duioasă a naşterii în condiţii de vitregie, asemănătoare, ca narativ şi numai ca narativ, cu marile poveşti despre copilărie, povestea Crăciunului având ceva profund în comun cu poveştile copilăriei dintotdeauna şi de pretutindeni. Dar şi marii scriitori ai copilăriei reiau, într-o formă sau alta, povestea pruncului Iisus.

Cele mai vechi, mai statornice şi emoţionante amintiri ale copilăriei mele sunt despre vraja sărbătorii Crăciunului, despre ritualul pregătirii lui, despre bucuria şi dragostea părinţilor, dispuşi parcă să fie mai îngăduitori cu năzbâtiile noastre, despre generozitatea semenilor ori colindele care făceau să vuiască uliţele satelor.

Viaţa cenuşie şi plină de încercări, de suspiciune şi de prăbuşiri din anii „obsedantului deceniu”, atunci când mi-am petrecut cei mai buni ani ai copilăriei, se anula parcă instantaneu şi se destrăma miraculos în faţa vrajei Crăciunului. De parcă cineva venit de pe alt tărâm ne dăruia o bucurie fără margini, un dar fermecat, care ne transpunea în basm. Acesta era chiar pruncul Iisus, născut la fel ca noi, într-un tărâm vitregit şi încărcat de nevoi, dar beneficiind de o dragoste părintească infinită, la fel ca noi, copiii deceniului trist în care povestea Naşterii Mântuitorului începuse să devină suspectă, iar colindele să fie considerate retrograde. Am înţeles lucrurile acestea mai târziu, ascultând maicile de la Văratic, în ziua sfântă de Crăciun, cântând colinde triste despre copii sărmani, despre lipsuri şi idealuri frânte ori despre oameni mari care uită să dăruiască bucurie. Maicile deţin încă un patrimoniu de colinde triste şi mustrătoare, care în lume au dispărut de mult. Eu cel puţin nu mai am ştiinţa să se mai cânte. În anii copilăriei, ultimii lor barzi erau ţigăncile, ce păreau să-şi spună povestea vieţii şi a etniei lor vitregite. Îmi mai răsună aievea în urechi trilurile lor sfâşietoare despre nepăsarea oamenilor cu privire la învăţăturile Maicii Domnului, despre cum îşi petrec ei viaţa în păcat şi despre iminenţa judecăţii divine.

Povestea Crăciunului ocupa masiv spaţiul şi timpul copilăriei mele. Pe scurt, e vorba despre Crăciun şi restul. Luna de dinainte şi de după Crăciun pregăteau şi duceau mai departe povestea lui. Nu iubeam postul, dar mama avea grijă să nu-l urâm. Găsea mereu câte ceva menit să îndulcească monotonia alimentară: ba mere uscate ori prune afumate, ba roşcove ori bomboane cumpărate din vreme, de la „jidani”, cum se spunea pe atunci, fără conotaţie peiorativă, ba magiun cu nuci, ba alviţă, ba minciunele, adică un fel de prăjituri simple prăjite în ceaunul cu untdelemn încins. Totul era drămuit cu grijă şi ascuns cu precauţie de privirile noastre iscoditoare. De am fi vrut să încălcăm regulile postului n-am fi reuşit, oricât ne-ar fi ispitit „ucigă-l toaca”, din lipsă de pricină: mama, la fel ca toate femeile din sat, se îngrijea la început de post să fiarbă oalele în leşie. Era lung postul, dar izbăvirea era pe măsura aşteptării. Pentru Ajun, mama pregătea „pelincile Domnului”, o prăjitură din cocă întinsă şi coaptă pe plită, pusă la uscat peste noapte, iar în dimineaţa Ajunului însiropată şi acoperită cu nucă rasă şi zahăr. În anii în care aveam cânepă, mama făcea din seminţe delicioasa julfă. Era singura mâncare de peste zi, în semn de respect pentru pruncul Iisus, ce urma să se nască şi să fie înfăşurat în pelinci. Nu-mi amintesc să fi cârtit vreodată. Doar aşa era rânduiala de când lumea şi nu se cădea să o încălcăm tocmai noi! Avea grijă mama să ne încurajeze că vom fi răsplătiţi ori să ne amintească faptul că urât lucru este în faţa lui Dumnezeu să fii „robul burţii”. Am crescut cu această sfială şi respect pentru cumpătare.

Ajunul era al mamei: ea cocea plăcintele, ea făcea sarmalele, răciturile, cârnaţii şi caltaboşii. Uneori o mai ajuta sora ei de la oraş, care deprinsese în anii foametei, în Banat, meşteşugul nemţesc al delicateselor din carne de porc ori al prăjiturilor sofisticate. Pentru noi, copiii, era ziua pregătirii pentru colind. Repetam versurile, ne pregăteam ciubotele şi traistele. Pe la chindie, porneam veseli spre Deleni, adică satul de sus, nu înainte de a-l colinda pe învăţător, care stătea chiar în clădirea şcolii, la etaj, în ciuda faptului că tot el ne recomandase, fără tragere de inimă, cum că obiceiul colindului ar fi cam desuet faţă cu vremurile noi. Dar puţin ne păsa nouă de temerile lui! Îl colindam hotărât, iar el se făcea că a uitat totul. La preot însă, se schimba macazul. Îl colindam cu însufleţire, iar el ne dădea bani noi şi colaci. Altminteri, mulţi gospodari se îngrijeau din vreme să ne ofere bani noi, semn că marea sărbatoare se cuvenea să fie şi astfel cinstită. Abia apoi mergeam la vara mamei, vrednica tanti Tinca, ce stătea într-o casă cocoţată în vârful dealului. Era o comoară de femeie, care ne primea cu toată dragostea, apoi ne punea să repetăm colindul în faţa icoanelor, spre a se convinge că n-am greşit cu nimic, ca să nu-l mâniem pe Dumnezeu, iar ei să-i vestim an bun. Vuia dealul de Velerim şi veler Doamne! Iubeam această colindă pentru povestea ei cu mănăstirea „cu păreţii de tămâie şi cu uşi de alămâie”, cu Moş Crăciun şi Moş Ajun, dar mai ales cu daruri multe. Nu ratam nicio casă de gospodari şi nu omiteam nici să rostim cuvinte de ocară pentru puţinii „zgârie brânză” care încuiau porţile. Paguba lor…

Mihai Dorin este istoric şi publicist