Cu nasul în carte printre gloanţe

Cu cât mă maturizez (am ezitat să scriu: „înaintez în vârstă”, deşi cam aşa stau lucrurile) devin din ce în ce mai legat de tabieturi mărunte; îmi dau o stare de bine, mă fac să mă simt acasă, să mă instalez într-un confort domestic blând, de nu chiar necesar cititului şi scrisului. Mă linişteşte prezenţa alături a unor obiecte care sunt instrumentele cu ajutorul cărora îmi câştig, de ani buni, pâinea. Aşa cum un mecanic, un instalator, un tâmplar şi-au dat mâna după sculele lor, la fel şi eu mi-am dezvoltat o prestidigitaţie funcţională impusă de forma uneltelor pe care le folosesc zi de zi. Sunt legat de pixul meu Parker, de creioanele mele mecanice Rotring, cu care subliniez pasaje şi fac adnotări pe cărţile pe care le citesc, de ebook reader-ul meu Kindle (folosit mai mult în călătorii), de laptopul meu HP Probook 4520s, cu carcasă de oţel şi tastatură fină (cu enter-ul din dreapta deteriorat), ba chiar şi de banala mea veioză de pe noptieră. Anumite gesturi care au devenit automatisme depind de contactul cu aceste obiecte. La început, scriam oriunde, în orice poziţie, la orice computer, fără să număr până la zece. Singurul meu tabiet era fumatul: atunci când textul atingea o anumită tensiune, aveam nevoie de un excitant. Nu mai fumez, dar am, obligatoriu, la îndemână o cană cu cafea (încep să-mi fac griji: din ce în ce mai mare). Schimb cănile aşa cum visam, în adolescenţă, să schimb femeile, în funcţie de stare, de chef, de culorile lor (acum am în dreapta una maronie, semi-transparentă). Uneori, merge şi un pahar cu vin roşu, franţuzesc. În funcţie de ce scriu, de ce citesc. Berea nu, că mă blegeşte. Uşa de la birou trebuie să fie, chiar dacă sunt singur în casă, închisă. Nu ştiu de ce, e un tic vechi, la care nu pot renunţa. Altfel, simt că permanent cineva trage cu ochiul peste umăr. Studiile serioase nu le pot scrie decât în birou sau la bibliotecă. Articolaşele uşurele (ca acesta, de pildă) merg oriunde, în pat, în bucătărie, pe canapea, la masa de pe terasă.

Scriu repede, foarte repede (avantajul de a fi superficial, deşi scrisul vine ca o eliberare, după încordate deliberări), textul curge de la sine, urmărind un ritm interior, iar impulsul care îl declanşează se consumă şi el suficient de rapid. De aceea, dacă cineva m-ar privi din afară uneori, ar avea impresia că sunt dus cu pluta: gesticulez, uneori îmi scapă şi câte un sunet pe jumătate articulat, nu mai văd nimic în jur, iar tastaura scoate un sunet destul de apăsat (ţin minte că, odată, un domn, afectat la modul feminin, m-a apostrofat, în sala bibliotecii, că nu păstrez liniştea. Nu se mai auzea musca…). Silueta mea la masa de lucru pare a se fi dedat unui dans haotic, unei pantomime de lunatic.

De citit am citit de când mă ştiu oriunde; dacă deschid o carte, fug departe, uit unde sunt, cât e de cald sau de frig, cât e de aglomerat sau de aerisit locul în care mă găsesc. Am citit mii de pagini în tren, în autobuz, în metrou, în avion (mai puţine, e drept), pe plajă, la tot felul de cozi, în pat (de cele mai multe ori atunci când eram fără companie), în cadă, în parc sau pe stradă, mergând. Nu fac mofturi, reuşesc să-mi adaptez lecturile la context: dacă e gălăgie, aleg un roman mai uşurel sau o carte de critică literară, dacă e linişte, merge şi ceva mai dificil. Nu cred că anumite cărţi se pot citi doar în bibliotecă: am recitit, acum câţiva ani, jumătate din Metafizica lui Aristotel, în traducerea modernizată a lui Andrei Cornea, în tren, pe ruta Iaşi-Bucureşti şi retur. Mi-am făcut însemnările de care aveam nevoie, am lucrat, altfel spus, bine.

O legendă, se pare că nu apocrifă (o ştiu de la Radu Vancu), povesteşte că, în lunile de foc din decembrie 1989, printre două clădiri din centrul Sibiului, din care se trăgea, trecea, cufundat într-o carte, un omuleţ îmbrăcat într-un parpalac şifonat, ciufulit, cu nişte ochelari groşi. Mergea calm, cu pas sacadat, privind, imperturbabil, în pagina cărţii, dând tacticos filele cu o linişte absolută. În jurul său zburau gloanţele. E vorba de marele poet Mircea Ivănescu. Întrebat după aceea de cunoscuţi, a aprobat legenda. I-a fost frică? Nu, de ce, el avusese timp să-şi dea seama, după sunetele din jur, că erau simulatoare, nu gloanţe adevărate. Problema e că, pe clădirile respective, au existat, până acum câţiva ani, când au fost renovate, sute de găuri provenite de la gloanţele adevărate de atunci. Eu sunt convins că marea sa pasiune pentru literatură l-a salvat atunci pe Mircea Ivănescu şi că el nu a fost nici o clipă în pericol.

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video