Cufărul ezoteric

Când prezinţi audienţei academice un conferenţiar specialist în „mistica iudaică” drept cea mai mare autoritate mondială în „studiul Cabalei” poţi fi sigur că se lasă o linişte înfiorată. Într-o lume dominată de gândire magică şi de impotenţă critică, în care oameni educaţi, buni în specialităţile lor parcelare, consultă zilnic horoscopul sau îşi încheie, ritualic, conversaţiile cu invocaţia stereotipă „Doamne-ajută!”, misterele şi formulele ezoterice, adâncimile „spirituale” şi vibraţia mistică, fie ea hasidică sau isihastă, stârnesc stupoare emoţionată, glacială şi fierbinte, aşa cum îi stă bine amalgamului alchimic care bântuie subconştientul „neiniţiaţilor”. Un public pestriţ şi confuz, aşteptând cu sufletul la gură dezvăluirea discretă a „marilor taine”, făcută de către un guru solemn şi criptic care să le dea, în fine, o direcţie salvatoare de ieşire din vieţile lor terne şi cenuşii, dominate de meschinărie, lăcomie şi bârfă. Un public precum acela de acum câţiva ani din aula veche a universităţii, venit să se împărtăşească din tainele Cabalei la conferinţa extraordinară a lui Moshe Idel care, cu elocinţa lui clară şi coerentă, cu erudiţia lui topită elegant într-o expunere limpede, deloc ezoterică, dizolva zâmbind aşteptările fantasmatice ale audienţei mutând discursul din zona misticismului în cea a ştiinţei spre stupoarea cuconetului însetat de mistere şi a celor dornici de edificare (ba, mai mult, ştergând elegant şi urmele soioase ale vechilor discursuri antisemite ale lui A.C. Cuza care pătau memoria ascunsă a acelui loc). Pentru că, da, Moshe Idel nu e doar unul dintre mulţii savanţi care stăpânesc exemplar domeniul lor de expertiză, ci e şi un terapeut înnăscut care vindecă bubele pe creier doar cu infinita sa răbdare şi bună dispoziţie. E un vraci paradoxal care te scapă de insuficienţă intelectuală folosind drept tratament raţiunea într-un domeniu unde aceasta ar putea părea inutilă: ezoterismul iudaic. Cum erudiţia sa senină şi binevoitoare i-a redus la tăcere pe adversari şi i-a adus deja studii monografice de anvergură, nu mă voi aventura în analize hermeneutice ale vastei sale opere academice, ci mă voi mărgini doar la câteva tuşe legate de rădăcinile sale româneşti.

S-a născut, drăgăliţă Doamne!, pe lângă ograda lui Creangă, la Târgu Neamţ, un ştetl¹ evreiesc care, în 1947, era complet lipsit de reacţii antisemite. Primul mister al vieţii sale îl constituie data naşterii. Părinţii i-au spus 20 ianuarie, dată trecută în documentele israeliene la emigrare, dar arhiva Stării Civile a primăriei spune altceva: 19 ianuarie. În urmă cu aproape şapte ani, când Sorin Antohi a organizat în oraşul lui natal o întâlnire a Clubului Eranos la care Moshe era conferenţiar, actele de stare de civilă consultate atunci erau fără tăgadă: 19 ianuarie, spre stupoarea celui în cauză care ştia de 20, căci aşa declaraseră părinţii (când au emigrat, au avut doar un laissez passer dat de autorităţile comuniste, toate actele originale fiind oprite de statul român). După lungi frământări şi dezbateri singura explicaţie plauzibilă a fost aceea că 19 ianuarie 1947 a fost într-o vineri şi că micul Moisă/Moshe s-a născut după apusul soarelui, când începe Şabatul, ceea ce, din perspectivă evreiască, făcea ca să fie o altă zi, cea de 20. Am putea spune, deci, că s-a născut sub acest semn al ambiguităţii care nu poate fi risipită decât prin dezvrăjire raţională. De altfel, excepţionalul său parcurs intelectual, dominat de curiozitate nesăţioasă şi de o capacitate de înţelegere şi de asimilare mult peste medie, a început încă de la trei ani şi jumătate, când a pornit să înveţe ebraica la şcoala religioasă a sinagogii. Apoi, odată cu înscrierea la şcoala generală descoperă că acolo se vorbea o altă limbă, nu idişul de acasă, nici ebraica de la sinagogă. O limbă pe care o învaţă rapid şi pe care o vorbeşte şi astăzi la perfecţie. La fel ca şi în cazul doctorului Askenasy, amintit tot aici acum ceva timp, odată ajuns în Israel, a învăţat rapid ivritul în ulpan² şi engleza în orele de navetă, tot ca limbi noi intrând apoi imediat la universitate ca student strălucit (ceea ce era cât pe ce să-l scape de serviciul militar obligatoriu dacă nu izbucnea Războiul de Şase Zile care l-a obligat la încorporare – într-o unitate de Geniu, desigur!). Însă parcursul său intelectual, de la literatură la filosofie iudaică şi Cabala, precum şi ascensiunea sa internaţională nu pot fi surprinse aici în câteva rânduri şi de aceea revin la rădăcinile sale româneşti.

Despre primul său deceniu şi jumătate de viaţă, Moshe Idel povesteşte, într-un dialog³ consistent cu Sorin Antohi, că nu a fost marcat de privaţiuni sau de provocări antisemite, tatăl său fiind croitor ceea ce i-a permis să asigure o viaţă decentă familiei. Singura formă de agresiune căreia a trebuit să-i facă faţă a fost cea dictată de obligativitatea muncii „voluntare” duminica, când el voia să citească, motiv pentru care inventa tot felul de pretexte pentru a chiuli, ceea ce, inevitabil, îi aducea sancţiuni şi morală în faţa clasei din partea activiştilor. Încă o dată, ca şi în cazul amintit al doctorului Askenasy, evreii privilegiaţi de regimul comunist erau, la fel ca şi românii, cei care făceau parte din nomenclatură sau din aparatul de represiune, în timp ce oamenii obişnuiţi îndurau opresiunea dictaturii solidar, indiferent de determinări etnice sau religioase. Dacă în cazul românilor ţintele represiunii erau vechile elite interbelice, arestate şi aruncate în Gulag, în cazul evreilor, cei care depuneau actele pentru emigrare erau automat consideraţi „duşmani ai poporului”. Micul Moshe a crescut într-o familie unde emigrarea era, din capul locului, o ţintă. În primul val au plecat bunicii, iar restul au aşteptat înfriguraţi, cu bagajele la uşă, viza de ieşire din „raiul” comunist spre Ţara Sfântă, Eretz Israel. Abia asta i-a schimbat statutul în societate împiedicându-l, între altele, să fie promovat la faza naţională a olimpiadei de limba română (vorba profesoarei: „dacă nu erai pe listă… ai fi câştigat!). Dar acest gen de mizerii nu prea avea importanţă pentru tânărul licean ahtiat după cărţi şi lectură (de la 14 ani cânta la acordeon şi, cu alţi evrei veniţi din Bucovina, făcuse o orchestră ce câştiga bani la nunţi, astfel că avea resurse pentru cumpărat cărţi!). Singura dramă a fost atunci când a realizat că a citit tot ce se putea citi în Târgu Neamţ şi când a descoperit, prin Bacovia, care i-a rămas un autor favorit toată viaţa, cât de mult îl sufoca atmosfera provincială a târgului în care trăia. De unde şi dorinţa de a evada în lumea largă cu provocările ei, cu libertatea şi orizontul nesfârşit de resurse şi bucurii intelectuale, miză de cursă lungă pentru o inteligenţă vie şi nesăţioasă ca a tânărului savant care va descoperi opera fascinantă şi cvasinecunoscută a lui Abraham Abulafia. Evreu spaniol care, în secolul al XIII-lea, devine unul dintre marii profeţi ai Cabalei, ale cărui tehnici de meditaţie, extaz şi program mesianic vor genera apariţia hasidismului. Teza de doctorat⁴ a lui Moshe Idel pe această temă a revoluţionat studiul misticii iudaice în lume. În plus, ca bun nemţean, a mai şi demonstrat că eremiţii hasidici din şcoala lui Baal Shem Tov s-au stabilit, împreună cu călugări ortodocşi practicanţi ai isihasmului din siajul lui Paisie Velicicovschi, în grotele de pe muntele Ceahlău, în secolul al XVIII-lea, dialogând ecumenic şi interacţionând religios, ipoteză care a lăsat cu gura căscată întreaga elită academică a domeniului de pe mapamond.

Atunci când au emigrat bunicii, părinţii, care credeau că îi vor urma imediat, n-au mai investit în terminarea casei, pregătind într-o cameră nefolosită cuferele cu cele necesare în viitoarea viaţă din altă ţară. Timp de 13 ani, tânărul învăţăcel a adunat într-unul din ele nu numai cărţi, ci şi vise. Şi rădăcini care-l trag, periodic, spre Ceahlău.

P.S. Legătura lui cu Iaşul e dată nu numai de prietenia şi afinitatea intelectuală cu regretatul Ioan Petru Culianu, ci şi de prima conferinţă ţinută în limba română, în aula veche a universităţii ieşene, după care a urmat o vizită la Arhivele Naţionale din Iaşi unde primul cuvânt care i-a apărut deschizând Tora a fost, desigur, Moshe.

¹ Târg est-european locuit preponderent, dar nu exclusiv de evrei. Ca urmare a politicilor antisemite (persecuţii, pogromuri) ale Imperiului Şarist, în secolul al XIX-lea au fost multe valuri de emigraţie ale populaţiei evreieşti care au trecut Prutul şi s-au aşezat în localităţile apropiate de pe celălalt mal, din Principatul Moldovei.

² Centre de inserţie a imigranţilor în Israel unde locuiau şi vorbeau numai în ivrit ca să înveţe rapid limba.

³ Ceea ce ne uneşte: istorii, biografii, idei, Sorin Antohi în dialog cu Moshe Idel, Iaşi:Polirom, 2006

⁴ Idel, Moshe – Experienţa mistică la Abraham Abulafia, Iaşi:Polirom, 2019

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor