Cultura digitală

Conform acestui raport anual realizat de Institutului Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC), instituţie aflată în subordinea Ministerului Culturii, peste 40% dintre cei intervievaţi în legătură cu deprinderile de lectură au arătat că în ultimul an nu au citit niciodată ziare, reviste şi cărţi publicate în format clasic, pe hârtie. Peste un sfert dintre respondenţi au apreciat că s-au hrănit mai rar cu informaţie din surse tipărite. Cumulând cele două categorii de răspunsuri, rezultă că în jur de 70% dintre subiecţii intervievaţi abia dacă au pus mâna pe vreo carte sau revistă.

Aparent, venerabila instituţie a cititorului, reflectată de omul deprins cu cartea şi cu răsfoitul revistelor, trage încet (dar sigur) să moară. În casa omului contemporan mai lesne e de găsit un televizor (aparat întrebuinţat zilnic de 69% dintre respondenţi) sau o conexiune la internet (facilitate valorificată de aproape toţi informatorii participanţi la studiu) decât o carte. Mai degrabă poposeşte cetăţeanul pe reţelele de socializare sau caută să comunice cu cei apropiaţi decât să răsfoiască un ziar, o revistă sau un volum cumpărat de la librărie ori împrumutat de la bibliotecă. Internetul pare să fi alungat din locuinţe momentele benefice de solitudine în care omul se lăsa, de bunăvoie, prins în lumea cărţii. Pe măsură ce timpul dăruit celorlalţi (amici virtuali şi eroi televizuali) a tot crescut, a fost dat uitării timpul petrecut în galaxia Gutenberg. Am atins, oare, punctul în care timpul nu ne mai aparţine?

Accesul la internet reconfigurează în ritm accelerat mintea şi obişnuinţele de consum cultural ale contemporanilor. Pe măsură ce sursele tipărite par a-şi diminua credibilitatea şi prestigiul cultural, pe măsură ce universul statornic al tiparului se dematerializează, laboratorul de idei şi de imagini care pune în mişcare fiinţa individului alimentat cu net se remobilează în acord cu fluiditatea noului mediu. Geografia tradiţională şi familiară a tiparului este înlocuită de relieful mişcător al megabiţilor. E ca şi cum călătoria pe o şosea bine construită şi atent semnalizată s-ar preface, pe nesimţite, într-o deconcertantă derivă pe mare la ceas de furtună. Pe scurt, cu cât tehnologia de largă întrebuinţare devine din ce în ce mai performantă cu atât mai iute ne sălbăticim, ne înstrăinăm de beneficiile unei vieţi culturale active. Aşa să fie?

Dacă am da crezare portretului-robot conturat în Barometrul de consum cultural 2017 am fi ispitiţi să conchidem că omul prezentului este un personaj decuplat de la reperele tradiţionale ale culturii şi divertismentului. Cartea, muzeul, cinematograful, sala de spectacole îi sunt indiferente şi străine. Tot străine îi sunt şi discoteca sau stadionul. Conform raportului, doar 31% dintre citadinii participanţi la sondaj declară că frecventează cinematograful, 43% – arena sportivă, 30% – discoteca. În schimb, divertismentul e asigurat prin mersul la mall (75%) şi prin petrecerea timpului într-un restaurant, într-un bar sau într-o cafenea (68%). În raport cu asemenea circumstanţe preponderent vegetative, butonarea compulsivă a telefonului ar fi unicul efort savant de şlefuire a sinelui. Iată că până şi plictisul poate dobândi virtuţile unui act de edificare culturală.

Totuşi, un astfel de tablou poate fi şi un fals de bună calitate. Tehnologia care întreţine lenea mall-iştilor şi lâncezeala stâlpilor de cafenele este totodată şi fereastra către biblioteci enorme, către muzee virtuale fabuloase, către spectacole şi concerte de neuitat. Omul digital este, mai mult decât predecesorul său, omul tiparului, beneficiarul unui tezaur informaţional care poate fi accesat cu uşurinţă, configurat după dorinţă, utilizat în funcţie de preferinţe. Doar în chip aparent şi superficial se poate aprecia că lumea digitală se reduce la postarea de OMG-uri şi emoticoane. Probabil că studii mai atent calibrate dedicate practicilor zilnice de valorificare a internetului ar reliefa un portret sensibil diferit al omului digital, în tot cazul un portret mai uman decât profilul de Neanderthal digital pe care îl oglindesc periodic cercetările statistice axate asupra valorificării unor resurse clasice de culturalizare şi de petrecere a timpului liber.

Da, omul digital nu prea mai citeşte cărţi şi reviste proaspăt ieşite de sub tipar, însă funcţiile esenţiale ale lecturii sunt departe de a se fi pierdut în condiţiile în care conţinutul digital permite o mai rafină selectare a informaţiei căutate. Da, omul digital evită bibliotecile, muzeele, cinematografele, teatrele şi sălile de concert, dar toate acestea înfloresc deja în miezul lumii digitale. Pe teren cultural, ca şi în sânul mamei-natură, nimic nu se pierde, totul se transformă.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi