Cum ne lăudăm

Acolo unde alte seminţii au cenzurat sintaxa frazei, mărginindu-se la uzul cumpănit al substantivelor şi verbelor, noi am umplut cu hărnicie spaţiile goale, pe care le-am împodobit cu ce-am putut găsi mai ales la noi şi la alţii. Pentru urmaşii celor mai viteji, mai săraci şi mai cinstiţi dintre traci, hiperbola pare să fi devenit moneda de schimb curentă în împărţirea generoasă a laudei şi blamului. Până şi în buletinul meteo, virtuţile şi viciile vremii au doar realizări superlative. În ţara noastră dragă, lumescul pozitiv pare divizat între „cel mai cel“ şi „foaarte tare“.

De la înaintaşii care ne-au lăsat moştenire sarmalele, mititeii şi ghiveciul, am păstrat arta taifasului şi nu surprinde pe nimeni faptul că noi ştim a lăuda înjurând sau, dimpotrivă, ştim a denigra prin elogiu. În Imaginarul violent al românilor, Ruxandra Cesereanu observa că tradiţia vituperării poate fi urmărită prin prisma a nouă registre simbolice (subuman, igienizant, infracţional, animalier, religios, excremenţial, libidinal, funebru, xenofob).

Privite în oglinda laudei, acestor zone ale vitriolului le corespunde un evantai de registre simbolice ale laudei. Echivalentul pozitiv al subumanului este su­praomenescul. Aţi observat, desigur, că, la noi, normalul nu-i destul, că tot ceea ce important se înfăptuieşte, dacă se înfăptuieşte vreodată, cu eforturi supra­omeneşti. Patria noastră e locuită de zei şi de titani, de tătuci şi de ubermenşi.

Registrului igienizant, definit ca sector al imaginarului dominat de maladiv, i se poate contrapune, pe terenul laudei, registrul sanitar, al apelului la anihilarea murdăriei. Obsesia retorică a curăţeniei este omniprezentă în discursul public actual. Ideal ar fi să trăim într-o lume aseptică, într-un paradis al detergenţilor! Nu e acest deziderat o codificare con­vingătoare a mizeriei în care ne-am afundat?

Registrul infracţional de tip superlativ, hiperbolic e la ordinea zilei şi ocupă un rol important în dieta informativă a difuzorilor de ştiri. Hoţi ca ai noştri, mai ales de cei cu gulere albe, nu are nimeni! Ai zice că suntem un neam de bandiţi, de briganzi, de şarlatani! Pe cât de am­plu e blamul pe atât de fastuoasă e şi lauda, iar forma ei de concretizare e, în plan simbolic, registrul legităţii. Deşi manifestăm un dispreţ atavic faţă de lege şi o ignorăm în cele mai mărunte dintre ipostazele ei, ne dorim, sperăm, luptăm să instaurăm domnia legii. Nimeni nu e mai presus de lege! Astăzi legea face legea! Pe cât de sever acuzăm fără­de­legea, pe atât de generos lăudăm legea. Avem, cum ar scrie poetul, un motor care nu ne foloseşte la nimic.

Animalizarea depreciativă a aproa­pelui (sau departelui) reflectă o imaginaţie neastâmpărată. În acest orizont al javrelor şi jivinelor se oglindeşte, însă, şi cerul înstelat al laudelor populate cu animale nobile şi ar fi, poate, interesant de construit un repertoriu al animalizării aplaudative. S-ar putea, de pildă, constata că în câmpul retoric al elogiului se perindă, metaforic vorbind, câteva vietăţi exotice sau aflate pe cale de dispariţie. În fond, trăim în ţara lăudată a fi „tigrul Europei“, şi-„un vultur se roteşte în tării/ Peste Carpaţii mei cu frunţi de piatră…/ În lume nu-s mai multe Românii/ Ci doar una, şi-aceea ne e vatră!“

În universul insultelor pare că nu avem nimic sfânt, dar de ne aflăm cum­va la ananghie, cu noi este Dumnezeu, drăguţul, şi-n El ne stă toată nădejdea! Pe versantul elogiului, imaginarul evlaviei e potent şi blagoslovit. Pe cât de afurisită e limba cu care îl coborâm pe bunul Dumnezeu din cer, pe atât de mieroasă e vorba cu care îl înălţăm dincolo de slăvi.

Registrul simbolic al spurcăciunii şi gunoiului are, în retorica elogiului, un corespondent în registrul bunei-cuviinţe. Suntem campioni ai îndemnului la decenţă. „Curat murdar, coane Făni­că“, îl aprobă, cu înţelept respect, Pris­tanda pe prefectul Tipătescu, iar noi de­ducem că, pe tăpşanul retoric al elogiului, buna-cuviinţă de faţadă ne întâmpină adesea, cuminte, politicoasă şi la timp acasă.

Lubricul este contracarat de pudoare. Vestit pentru gura sa slobodă, românul ideal, tipic şi inexistent în realitate e, la ceas de laudă, un tip fin, cu obraz subţire. Mecanismul e, desigur, arhicunoscut: ce ţie nu-ţi place, fă-i altuia cu vârf şi îndesat, dar nu-i da de înţeles că aşa stau lucrurile. Atinge-l vârtos, dar vorbeşte-i frumos.

Să trecem la registrul funebru, reflectat în mentalul popular de vorba aceea îngrozitoare referitoare la mamă şi defuncţii ei. Ei bine, în repertoriu laudativ, noi obişnuim să-i vorbim pe morţi doar în cheie meritorie, de bine spre foarte bine. Pe vii, în schimb, ne sfiim să-i lăudăm în culori tot atât de vii. Morala? Mă ruşinez să o scriu.

Am ajuns, în fine, la registru xenofob, al demonizării străinilor. Dar, vorba ceea, xenofob nu te naşti, ci devii. şi cine, mă rog, a zis despre noi că am avea ceva de împărţit cu străinii? Se ştie doar că noi nu vrem decât să ne apărăm sărăcia, nevoile, neamul, râul şi ramul. De fapt, dacă stăm strâmb şi judecăm drept, suntem vestiţi pentru prietenia şi ospitalitatea noastră legendară, proverbială, nemaipomenită. Ceilalţi sunt răi cu noi, în chip nemeritat.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi