Caută 
1 MIN
Am primit multe mesaje după publicarea articolului anterior, „Înjuraţi fiind, catehizăm. Cazul C. T. Popescu”, în care mi se atrăgea atenţia că am fost prea blând şi că în astfel de situaţii e nevoie de un „bici” precum cel al Mântuitorului din pericopa următoare: „Şi erau aproape Paştile iudeilor, şi Iisus S-a urcat la Ierusalim. Şi a găsit şezând în templu pe cei ce vindeau boi şi oi şi porumbei şi pe schimbătorii de bani. Şi, făcându-Şi un bici din ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din templu, şi oile şi boii, şi schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-a răsturnat mesele. Şi celor ce vindeau porumbei le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu faceţi casa Tatălui Meu casă de negustorie. Şi şi-au adus aminte ucenicii Lui că este scris: «Râvna casei Tale mă mistuie»” (Ioan 2, 13-17).
Aici, însă, este vorba despre cei care credeau că slujesc lui Dumnezeu prin faptul că puneau la dispoziţia închinătorilor la templu cele necesare cultului de atunci. Domnul le arată că un loc sfânt nu poate fi loc de negoţ şi hărmălaie ca-n pieţe. Încât acest moment pilduitor ne poate inspira în a face curăţenie în ograda proprie – în relaţie cu cei ce slujesc lui Dumnezeu doar pentru un câştig material, de exemplu -, iar nu atunci când suntem atacaţi de cei din afara Bisericii.
Dar cum ar trebui să reacţionăm când suntem duşmăniţi? Ce ne învaţă Mântuitorul la acest capitol? Iată un posibil decalog.
1) Să ne ferim, atunci când e posibil, din calea celor ce vor să ne rănească sau să ne ucidă. Aşa a procedat Dumnezeu când a îndemnat pe Iosif să ia „Pruncul şi pe mama Lui” şi să fugă în Egipt, pentru că Irod căuta să-L ucidă (v. Matei 2, 13). Sau, mai târziu, când „au luat pietre ca să arunce asupra Lui. Dar Iisus S-a ferit şi a ieşit din templu şi, trecând prin mijlocul lor, S-a dus” (Ioan 8, 59).
2) Să fim demni atunci când suntem atacaţi, mărturisind Adevărul în pace. „Şi zicând El acestea, unul dintre slujitorii care erau de faţă I-a dat lui Iisus o palmă, zicând: Aşa răspunzi Tu arhiereului? Iisus i-a răspuns: Dacă am vorbit rău, dovedeşte ce este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (Ioan 18, 22-23).
3) Să evităm orice fel de violenţă. Ea întotdeauna atrage violenţa, nu rezolvă nimic. „Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 51-52). Apoi Mântuitorul, „atingându-se de urechea lui, l-a vindecat” (Luca 22, 51).
4) Să încercăm să câştigăm pe cel ce ne greşeşte. Dacă însă se încăpăţânează în greşeala lui, ne putem depărta de el, pentru a nu-i da prilej să facă şi mai mult rău. „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş„ (Matei 18, 15-17).
5) Să căutăm să privim cu milă chiar şi în inima unui persecutor, bine ştiind că numai un suflet chinuit poate să comită fapte criminale. „Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă” (Faptele Sfinţilor Apostoli 9, 4-5).
6) Să nu renunţăm la nimeni, nici măcar la cei care ne trădează şi ne vând. Domnul a aşteptat pocăinţa lui Iuda Iscarioteanul până în ultima clipă, adică până când el s-a spânzurat, renunţând, din mândrie, la darul vieţii. S-a căit, dar nu s-a pocăit. Chiar şi în momentul în care Iuda L-a sărutat pentru a semnala celor veniţi cu el pe cine să aresteze, Mântuitorul i se adresează cu apelativul „prietene” (v. Matei 26, 49-50).
7) Să respectăm celuilalt libertatea de a nu ne primi în viaţa lui. După ce Hristos a eliberat de sub stăpânirea duhurilor necurate pe cei doi demonizaţi din ţinutul gadarenilor, „toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să treacă din hotarele lor” (Matei 8, 34). Iar El a plecat de acolo nimic zicând.
8) Să evităm capcanele celor vicleni, care ne vor răul, deşi pe faţă se arată binevoitori. Ei caută să manipuleze în interesul lor chiar şi lucrarea lui Dumnezeu. Este cazul regelui Irod pe care Domnul îl numeşte „vulpe” (v Luca 13, 31-32) şi care, atunci când Mântuitorul a fost arestat, „s-a bucurat foarte, că de multă vreme dorea să-L cunoască pentru că auzise despre El, şi nădăjduia să vadă vreo minune săvârşită de El. Şi L-a întrebat Irod multe lucruri, dar El nu i-a răspuns nimic” (Luca 23, 8-9).
9) Să conştientizăm că, uneori, prietenii cu cele mai bune intenţii ne pot fi, de fapt, cei mai mari duşmani. „Şi, luându-L Petru de o parte, a început să-L dojenească. Dar El, întorcându-Se şi uitându-Se la ucenicii Săi, a certat pe Petru şi i-a zis: Mergi, înapoia mea, satano! Căci tu nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor” (Marcu 8, 32-33).
10) Să iertăm mereu şi pe oricine, indiferent de răul pe care-l pătimim. Este, de fapt, cea mai mare poruncă, întărită de Mântuitorul chiar pe Cruce, prin cuvintele: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). A ierta înseamnă a ne elibera de orice legătură a urii şi a resentimentului. Încât iertând, pe noi ne ajutăm în primul rând.
