Dacă (nu)…

Prin martie, într-o zi de marţi, am ieşit cu intenţia de-a urca în oraş. După vreo două sute de metri, mi-am dat seama că nu aveam decât două ţigări în pachetul băgat în buzunarul hainei. Să mă întorc din drum? Sau să-mi modific traseul şi să cumpăr un pachet de la cel mai apropiat Lidl (ţigările pe care le fumez doar acolo se găsesc)? Cel mai apropiat ar fi fost pe Pan Halipa, dar nu şi în ziua aia de marţi, când filiala a fost închisă pentru renovare. Am decis să merg până la cea de pe Şoseaua Nicolina, că tot era vreme frumoasă, de primăvară.

Pe urmă, chiar am pornit-o spre centru, dar mai pe ocolite, via Gara Internaţională şi Bd. Cantemir. De ce? Habar n-am. Sau poate, totuşi, da: drumul este mai puţin zgomotos decât via Podu Roş şi, poftim, de nu mergeam pe acolo, nu găseam prima brichetă validă pe anul ăsta, marca Adamo (n-am mai văzut din astea, or fi italieneşti?)! Dar staţi să vedeţi: cum toate brichetele văzute pe jos anul ăsta s-au dovedit a fi fost aruncate de goale ce erau (nu mă întrebaţi de ce pe jos), iniţial am vrut să trec mai departe şi să nici nu mă aplec după bricheta asta, mai ales că zăcea după un, ce-i drept, firav gard viu. Dar după câţiva paşi procesasem până la capăt datele brichetei, iar concluzia a fost că arăta mult prea nouă (nefolosită) ca să nu fie încă bine încărcată! M-am întors, m-am strecurat după gard, am ridicat-o şi am încercat-o: ardea brici!

Mi-am continuat drumul, am ajuns la Palas, unde mai întâi am intrat într-un dm în ideea de-a cumpăra un pieptene (celui de acum au început să-i cam cadă dinţii). M-am învârtit pe acolo, dar până să găsesc raftul cu piepteni, am văzut două automate de printat poze! Ha, ia să scot eu câteva fotografii pe hârtie – n-o mai făcusem de când am fost ultima dată în Germania, din ianuarie 2020! Zis şi făcut. Mi-am scos cardul de la digital, l-am conectat şi m-am mirat niţel constatând că aveam peste 2000 de cadre pe el, deşi îndeobşte şterg pozele după descărcare. În fine, am ales 15 fotografii, varianta mai ieftină: 10×15, 1 leu bucata, am dat comanda de printare, au fost printate, dar… nimic. De ieşit nu ieşise decât bonul, nu şi pozele!? Agentul de pază, trecând pe acolo, mi-a arătat un afiş, explicându-mi că întâi le plăteşti la casă, abia apoi le primeşti!

– A, da? Dar în Germania nu-i aşa!

– Ei, în Germania… Dar hai să facem o excepţie, zice şi scoate o cheie, descuie uşiţa şi-mi dă fotografiile.

– Mersi!

Le-am pus într-un plic special de acolo, am mers la casă şi le-am plătit. Când urcam deja pe nişte scări rulante spre alt etaj, mi-am amintit că uitasem complet de pieptene! Evident, nu m-am întors din drum şi, în consecinţă, ce să vezi, am dat nas în nas cu G., o cunoştinţă pe care n-o mai văzusem de patru (cinci?) ani!

Ne-am oprit, ne-am salutat, am schimbat câteva vorbe. Şi am aflat că o vreme lucrase la nişte indieni, 16 ore pe zi, naşpa rău, până la burnout şi tot tacâmul, dar acum s-ar fi mutat la nişte finlandezi şi taman ar fi scăpat de disponibilizare, ar fi fost disponibilizaţi 15% dintre angajaţi, în jur de 200 de oameni, adică!

– La finlandezi, zic, deci la cei mai fericiţi oameni de pe glob!

– Da, şi cu cei mai mulţi sinucigaşi!

– Păi, pare logic: cei nefericiţi se sinucid şi astfel creşte automat procentul celor fericiţi! (Mă rog, nu-mi luaţi în serios argumentaţia asta, aşa mai vorbeşte omul când scapă hăţurile minţii, nu?)

În fine, după ce am mai aflat că patronii le-ar fi promis o mărire salarială prin… 2025 („după criză”), ne-am văzut fiecare de drum, iar eu, deşi urcasem în oraş ca să caut nu un pieptăn, ci nişte pantofi (mă paşte nunta unui nepot), am luat-o agale la vale, spre Mircea, gândindu-mă la această stranie întâmplare (întâlnirea cu G.) care nu s-ar fi întâmplat, dacă nu plecam de acasă cu doar două ţigări ş.a.m.d., ş.a.m.d., ş.a.m.d…

Apropo de găsituri, de găsit am mai găsit şi 15 bani, 1 şaibă, 1 săculeţ negru (de ochelari?) şi 1 agrafă de birou. Şi am printat nişte poze. Şi m-am întâlnit întâmplător cu cineva cunoscut în oraş – o raritate în sine! Întâmplător? Ei, pare-se că nu tocmai. Pentru că dacă nu…

Michael Astner este poet, traducător şi publicist