Dacă, parcă sau probabil

Scriam într-un articol anterior despre propagandă, cum este ea utilizată de guverne sau diverse entităţi politice ori de altă natură, şi ce efecte are aceasta asupra ţintelor vizate, în principal populaţia neinformată. Ei bine, coincidenţa face că între timp a început războiul din Ucraina, iar în acest context propaganda practic a explodat mai ceva ca o bombă nucleară.

Ceea ce este foarte interesant şi aproape comic e că pe toate canalele de ştiri sau surse mass media suntem avertizaţi în aceste zile constant şi cu o grijă aproape maternală să nu credem tot ce ni se spune întrucât putem fi uşor manipulaţi, propaganda fiind la cote maxime din toate părţile. Ceea ce se omite, dar ar trebui să se înţeleagă din subtext, e că trebuie să ne ferim doar de propaganda duşmanilor, nu şi de cea a prietenilor/ aliaţilor noştri…

Pentru cine este pasionat de identificarea elementelor propagandistice care apar în raza noastră vizuală sau auditivă, războiul care tocmai a început în apropierea graniţelor României este o ocazie unică de delectare, asemenea mersului la pescuit în timpul migraţiei peştilor când poţi să vii acasă cu câţiva saci de captură. Practic în aceste zile nicio ştire nu poate fi curată, nici măcar dacă s-ar dori acest lucru. Pentru că propaganda se face aproape involuntar, din reflex. Cine are destul timp, răbdare şi cunoştinţe lingvistice poate să constate, prin analiză comparativă, că în funcţie de tabăra combatantă lucrurile capătă culori cu totul şi cu totul diferite şi într-un mod cât se poate de previzibil.

Să luăm drept exemplu discursurile preşedinţilor inamici, Putin şi Biden. Unul zice că atacă Ucraina pentru că NATO se apropie prea mult de graniţele Rusiei şi ca să apere proruşii din provinciile Donetsk şi Luhansk de teroarea provocată de neonaziştii ucraineni, celălalt zice lucruri cu totul diferite, că Rusia atacă Ucraina ca să ocupe în mod mârşav noi teritorii şi că vrea să refacă vechea URSS. Pe care dintre ei să îl credem?

Ei bine, în acest moment, lucrurile vor fi completamente clarificate de către analişti, aşa cum se procedează în fiecare seară din ‘89 până azi, pe canalele româneşti de televiziune care nu au telenovele sau emisiuni de divertisment în program. Fiecare dintre aceşti analişti de toate categoriile şi din toate domeniile rezolvă problemele lumii dintr-o bătaie din palme. Tot românul se culcă la sfârşitul fiecărei zile lămurit, mulţumit că a înţeles cum stau lucrurile de la cutare sau cutare mare înţelept. Nu există seară în care să nu se ştie soluţia potrivită la orice problemă şi viitoarea evoluţie a lucrurilor din univers.

Când Putin a început să maseze trupe la graniţa Ucrainei am aflat cu exactitate motivul şi cum va proceda cu ele în zilele imediat următoare. Unele explicaţii cu totul revoluţionare căpătau nuanţe hilare, cum ar fi aceea că ruşii ar fi adus la graniţă tancuri gonflabile pe care le împingeau cu un deget doar ca să se vadă prin sateliţi mişcare armată în zonă şi să facă americanii pe ei de frică.

Când s-au retras vreo două maşini de război care se gripaseră, analiştii respectivi au jubilat strigând sus şi tare că au avut dreptate. Alţii, care păreau cei mai serioşi, rămâneau pe poziţii şi lansau noi interpretări astfel încât să ţină spectatorii lipiţi de eveniment: staţi aşa, că lucrurile nu sunt chiar atât de simple…

Acum, de când Rusia a intrat efectiv în Ucraina până şi analiştii ieşiţi la pensie au revenit în prim plan. Am auzit azi, de pildă, pe Theodor Stolojan bătând câmpii pe un post tv. Era întrerupt din 2 în 2 minute de prezentatoare pentru a anunţa câte o ştire de ultimă oră, dar apoi revenea în forţă. Le zicea pe toate cum scrie la carte, explicaţii mai fine şi mai surprinzătoare ca ale lui, mai rar. În asta constă de fapt tot farmecul unei analize bune, interesante: caracterul surprinzător. Dacă tu, analist, vii cu o idee surprinzătoare, cu o interpretare neaşteptată care lasă pe toată lumea paf! eşti aplaudat la scenă deschisă şi sigur vei mai fi invitat şi la alte emisiuni.

Evident că nimeni nu are informaţii certe, nimeni nu vine cu dovezi clare, toţi vin doar cu presupuneri, cu ipoteze şi cu probabilităţi. Toţi jonglează cu idei şi supoziţii cu nonşalanţă de parcă ar fi oracole. Înţeleg nevoia oamenilor de a fi informaţi, de a şti lucruri, de a fi încurajaţi, de a auzi explicaţii pozitive, încrezătoare, fie ele şi fanteziste, aeriene, stupide, dar este inadmisibil să te hrăneşti doar cu astfel de informaţii, cu produsul unor minţi creative şi nimic mai mult. Oricine îşi poate da cu presupusul, oricine poate explica un lucru în mii de feluri după ce acesta s-a întâmplat, chiar şi un copil poate spune ideea lui despre viitor, dar asta nu înseamnă că toate aceste ficţiuni trebuie să fie luate drept bune, reale. Pentru că asta se întâmplă acum, tot ce ni se spune este luat drept real, când de fapt el este trecut prin zeci de filtre înainte de a fi difuzat, uitându-se esenţa lucrurilor, îndepărtându-se din ce în ce mai mult de realitatea concretă.

Nimic din ce ni se spune nu e adevărat, totul este distorsionat şi părtinitor şi toţi nu facem altceva decât să dansăm pe muzica adevăraţilor criminali care conduc această lume şi care se joacă la propriu cu destinele noastre, aceşti moşnegi plictisiţi de viaţă cu drept de semnătură, aceşti jucători la păcănele care se provoacă permanent unul pe altul ca nişte copii de grădiniţă la groapa de nisip: „El a început, ba el a început, el m-a împins primul, ba el etc.”. Timp în care noi, furnicile de la picioarele lor, ne chinuim să nu fim călcaţi, striviţi, făcuţi bucăţi de rachetuţele, cubuleţele de construcţii, maşinuţele pe care ei şi le aruncă unul către altul la nimereală. Doi golani cu chef de ceartă care se iau la trântă oricând au ocazia ca să se dea mari în faţa lumii, asta sunt, „războinicii” aceştia. Iar noi ne uităm la ei cu gura căscată ca proştii şi înghiţim praful stârnit de ei. Fugim din calea nebuniei lor să nu ne omoare din greşeală. Nişte maimuţe isterice, asta sunt!

Dacă am vrea cu adevărat pace, nu am avea nicio armă de distrugere în magazie, nu am avea nicio organizaţie care să apere pe unii de alţii, pentru că toţi suntem la fel, nimeni nu e mai presus decât ceilalţi, în esenţă nu există niciun prunc născut în primul rând membru NATO, american, român, ucrainean, rus ori chinez, ci doar OM, şi nimeni nu ia cu el nimic din aceste „calităţi” după moarte. Atunci de ce atâta ceartă pe nimicuri, pe lucruri inventate de analişti nebuni, pe interpretări inutile ale unor idei sau fapte? Unde este spiritul practic cu care ne lăudăm atâta noi, aceste hominide atât de inteligente şi evoluate de azi, unde sunt lucrurile concrete care duc omenirea spre progres, dacă nu dovedim nicio secundă acest lucru? Şi, mai ales, de ce ne lăsăm atraşi de ură, indiferent din ce punct cardinal ar veni ea? Parcă nu mai suntem maimuţe isterice, nu?

Briscan Zara este scriitor şi publicist