Darul primordial

O fereastră nebănuită se deschide şi prin ea intră un aer rece şi parcă resemnat cărând mirosul umed al descompunerii promise, sub stratul de frunze abia căzute sub stăpânirea blândă, dar intransigentă a ploilor mărunte de toamnă. E un miros în care nostalgia vieţii înfloritoare a verii se pierde în promisiunea încă ascunsă a următoarei vieţi ce îşi va găsi seva în fermentarea lentă din straturile căzute. În timp ce mirosul acesta face rotocoale largi şi auto-împrospătoare în nările larg deschise, încep să cadă fulgi de zăpadă. Întâi puţini, timizi, dar răceala lor politicoasă vine ca o salvare pentru natura obligată să îşi primenească pielea veche în văzul tuturor. Prinzând parcă curaj, tot mai mulţi fulgi se iţesc din ridurile bucălate ale norilor mai graşi decât şi-ar fi dorit. Cad aproape cu zgomot, şi aduc bucuria unei izbăviri despre care ne pierdusem orice speranţă. Sub înghiontirea asta albă repetată, mugurii viitoarei vieţi învie în pulsaţii, întâi mai rare, dar tot mai puternice până când îşi aduc aminte ritmul întreg al reînvierii sub stratul de putregai nobil. O dată cu pulsaţia dătătoare de viaţă din măruntaiele pământului, se trezesc miraculos, parcă într-o camaraderie izvorâtă din creaţia iniţială, cărţile vii din care citesc inginerii creierului. Se trezesc din somnul vigilent în care se alintau până atunci, îşi deschid aripile şi hrănesc procesele bine potrivite care sfârşesc pe schelele permanente ale organului inteligenţei.

Imagine creată de autor cu ajutorul Bing AI

Am mers şchiopătând cu cârja strâmbă a cuvintelor pe muzica concertului de pian al lui Grieg. Dar ceea ce se întâmplă în creier nu mai ţine cont de sensibilitatea ascultătorului. Notele şi liniştea dintre ele trezesc într-adevăr genele până atunci adormite care protejează creierul de slobozirea proceselor degenerative care invită musafiri celebri, dar terifianţi cum e domnul Parkinson. E un dar frumos al creaţiei. Sunt aceleaşi gene care dau păsărilor darul cântului. Poate şi de aceea doar cântecul le poate trezi la viaţă. Poate până când vom înţelege toată lucrarea vieţii vom aduce şi mai multă muzică în viaţa noastră. Muzica izvorăşte din lutul primordial al creaţiei şi este scrisă profund în toate cărămizile ei. Şi nu doar că stă înscrisă ca un mesaj al creatorului pentru fiecare generaţie, dar poate să învie şi să pună în mişcare lucrările cele mai profunde de care este capabil un organism viu. Şi îl păzeşte de rele ca un val nevăzut aruncat peste puţinătatea noastră fascinantă în zbaterea ei. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi