De ce (să mai) cităm latineşte (III)

Într-un volum despre utopia negativă în literatura română, pe care autorul mi l-a dăruit cu dedicaţie, dau la un moment dat peste un un subtitlu care sună „Utopia ca universalia a gândirii”. Oricum am cârmi-o, oricum am lua‑o, enunţul scârţâie rău de tot! Creat, se pare, ca termen filosofic, în epoca scolastică, adjectivul latinesc universalis, ‑e este folosit mai ales ca un neutru plural, adică universalia. În româneşte, este adaptat doar cu forma de plural universalii, aşa încât vorbim despre universalii ale gândirii sau despre universalii ale limbajului. Dacă ar fi să refacem un singular, acesta ar putea fi doar feminin, adică o universalie. Rezultă că forma din text, evidenţiată, de altfel, de autor, şi prin mijloace grafice, nu este nici latinească, fiindcă atunci ar trebui ca acordul să se facă la plural („universalia ale gândirii”), dar nici românească, căci atunci ar fi trebuit să fie, cam forţat, „universalie a gândirii”. O pagină mai încolo, cititorul este informat că englezescul nowhere, germanul nirgendwo şi franţuzescul nulle parte ar fi calchiate, toate, după latinescul nusquma! Să zicem că avem o greşeală de tipar, rămasă necorectată, căci, evident, avem aici adverbul nusquam, cu înţelesul respectiv! Da, dar parcă nu ar trebui să te simţi prea bine dacă, la o recepţie cu pretenţii, pe plastronul impecabil străluceşte o mică pată, produsă din neatenţia valetului! Difficiles nugae…

***

Ce spuneţi însă de frecvent citatul dicton antic divide et impera „dezbină şi stăpâneşte”? Am auzit oare vreodată la contemporanii noştri pronunţarea corectă a celor două verbe la imperativ, adică dívide et ímpera, adică, în ambele cazuri, pe prima silabă?! Ca să fiu puţin rău şi mai „contextual”, voi face acum şi o trimitere concretă. Unul dintre cei mai buni tineri politologi din mediile academice actuale, într‑un comentariu de la Radio România Cultural, pe 1 martie 2018, ora 19:50, a rostit cu siguranţă şi răspicat exact invers decât trebuia, adică, din nou „pe româneşte”, divíde et impéra.

Îşi mai face cineva vreun reproş dacă află acum că o viaţă întreagă a pronunţat incorect íbidem şi sui genéris în loc de, cum este corect şi latineşte, ibídem  şi sui géneris? Ca să trecem cu vederea că cei mai mulţi confundăm adverbul ibidem „tot acolo”, care se referă la un context citat anterior, cu pronumele idem „acelaşi”, care trimite la o persoană, autorul citat deja în proximitatea anterioară…

Vorba unei prietene de încredere, profesoară de latină, pe care am consultat‑o în legătură cu intenţia mea de a scrie aceste rânduri: „Şi ce ai vrea, să se sperie toţi şi să nu mai dea nici un citat latinesc? Mai bine imperfect şi stângaci decât deloc! Să omorâm şi bruma de respect care a rămas pentru studiile clasice, după ce latina a fost scoasă de tot din şcoală?” Grea dilemă, indeed! Un alt prieten, nefilolog, m‑a tratat fără menajamante, cu un „Ţara arde şi baba se piaptănă!” Mergem, totuşi, mai departe.

***

Inflaţionistele distincţii doctorale magna (sau summa) cum laude care umplu copios cv‑urile sutelor de doctori în ştiinţe pe care îi producem cu toţii cu un entuziasm inconştient şi cu un fel de masochism stahanovist, se lăfăie ubicuu într‑o haină dată la întors, ultra‑latinească: magna (sau summa) cum laudae. Vezi Doamne, diftongul din coadă arată şi sună atât de latineşte! Vorba unui vestit profesor de latină din Iaşii de odinioară, inubliabilul Octav Tcaciuc: „Terra, terrae [pronunţat: te-ra-e!], vii la toamnă, tataie!” De fapt substantivul feminin laus, (pronunţat într‑o singură silabă!) „face” la genitiv singular laudis (pronunţat în două silabe, cu au ca diftong!). Fiind deci vorba de un imparisilabic, forma de ablativ cerută de prepoziţe nu poate fi decât laude. Înţelegem deci „cu mare (supremă) laudă”, la singular. Dacă ar fi fost la plural, ar fi trebuit să scriem magnis (summis) cum laudibus!

Să nu mi se spună că, dacă varianta stâlcită se strecoară şi prin prefeţele sau prin (auto)prezentările din volumele noastre de debut, când cedăm ispitei de a ne făli cu recentele sau mai învechitele noastre trofee academice, vinovată este… editura! Risum teneatis, amici!

***

Foarte lungă este şi lista neologismelor preluate din limba latină, pronunţate, din necunoaştere, incultură şi nepăsare, cu accentul greşit. Într-un amplu şi erudit articol intitulat Latina şi importanţa ei pentru realizarea unei exprimări literare (uşor accesibil pe net), regretabilul profesor Theodor Hristea ne oferă câteva dintre cele mai flagrante exemple de acest fel: acvílă, în loc de, corect, ácvilă, crepuscúl, în loc de, corect, crepúscul, furíe, în loc de, corect, fúrie, léctică, în loc de, corect, lectícă, legitím, în loc de, corect, legítim, mátur, în loc de, corect, matúr, minuscúl, în loc de, corect, minúscul, paupér, în loc de, corect, páu-per, penuríe, în loc de, corect, penúrie, pre‑ca‑út, în loc de, corect, pre‑cáut, séver, în loc de, corect, sevér, vectór, în loc de, corect, véctor, victímă, în loc de, corect, víctimă etc.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi