De ce (să mai) cităm latineşte (V)

Carmen Saeculare este un imn compus de poetul Horaţiu în anul 17 d.Hr., în strofă sapphică (structura metrică imitată de Eminescu în cunoscuta Odă – în metru antic), la comanda împăratului Augustus, pentru a fi cântat de un cor de copii cu ocazia unor serbări publice numite ludi saeculares ‘jocurile seculare’, care se organizau, prin tradiţie, o dată la o sută de ani (saeculum). Din raţiuni care îmi rămân obscure, numele acesta, Carmen Saeculare, a fost ales ca să denumească Centrul pentru Cultură şi Arte din Piatra Neamţ! Sper că purtătorii acestei nobile denumiri o rostesc cuviincios, adică fie Cár-men Sae‑cu‑lá‑re, cu ae rostit ca diftong, adică într‑o singură silabă (pronunţarea clasică, reală, recomandabilă), fie cu ae rostit, mai simplu, e (pronunţarea curentă în România). În orice caz, nu carmen saculare, cum a rostit, de două ori într‑un singur minut, cu un glas cavernos şi, parcă, ameninţător, un reporter de la o recentă televiziune locală ieşeană, pe data de 22 februarie 2018, ora 20:10.  Oroarea filologică se încadra de altfel perfect într‑o emisiune totalmente kitsch, cu o retorică pompoasă şi incultă, un reportaj despre cum, la sus-numitul Centru Pentru Cultură şi Arte, este cultivată „tradiţia strămoşească” legată de sărbătoarea populară Dragobete. Unde o fi legătura între sonoritatea mai degrabă slavă a Dragobetelui şi Carmen Saeculare rămâne să aflăm cu altă ocazie, de la improvizatul reporter sau de la şefii lui.

***

Un coleg îngrijorat de soarta învăţământului superior românesc scrie la ziar: „Cum să fii «autonom», când primeşti, pe baza unui algoritm draconic, un buget de subzistenţă? Fondurile proprii? Vai de sufletul lor! Requiescat in pace, ca să nu spun mai mult!” (am încheiat citatul). Numai că parafraza după arhicunoscuta formulă rituală latină cu înţelesul „Odihnească‑se în pace!”, care se  potriveşte în context, ca să zic aşa, sicut nux in parietem (!!!) ar fi trebuit să fie acordată la plural, după „subiectul” enunţului, adică fondurile! Deci, corect: Requiescant in pace!

Acelaşi publicist, în acelaşi ziar, ne informează, erudit şi cu siguranţa impunităţii, că, (citez din nou): „Încă din Septuaginta (traducerea din ebraică a Vechiului Testament), se stipulează gnomic: «Melius est nomen bonum quam divitiae multae» ‘Numele bun este mai de preţ decât o bogăţie mare’ (Proverbia, 22,1)” (end quote, E.M.). Toate bune şi frumoase, numai că: 1. Septuaginta (unul dintre evenimentele majore a istoriei culturii universale!) este într‑adevăr traducerea din ebraică a Vechiului Testament, dar în limba greacă, nu în limba latină, cum indică citatul din Vulgata. 2. Dacă tot cităm după Vulgata, trebuie să observăm că în versiunea Sfântului Ieronim se vorbeşte nu despre o „bogăţie mare”, ci despre „bogăţii multe” (divitiae multae), după cum înţeleg toţi cei care au la baza traducerii lor Vulgata (e.g. great riches, Jing James Version, on line). Peste aproape doi anişori, aflăm (idem, ibidem) că „reputaţia e, aş zice, sumum bonum”! Vrea să zică summum bonum, cu doi de m, ádecă „supremul bun”, aici ca adjectiv. Folosesc prilejul să menţionez cât de mare este ceata compatrioţilor noştri erudiţi care confundă două substantive latineşti, pe summum, un neutru cu înţelesul de ‘culme, vârf; apogeu, punct culminant’, cu summa, un feminin, cu acelaşi înţeles ca în aritmetica de toate zilele, folosindu‑le după cum îi taie capul, de cele mai multe ori… viţăvercea!

***

Regret din suflet că trebuie să îl contrazic din nou pe mai tânărul meu coleg de trudă filologică prin hăţişurile ortografiei latineşti, însă îl rog să mă creadă pe cuvânt că „un cunoscut shakespearolog, Allessandro Serpieri pe numele său”, nu avea cum „să zică excelent” că „Lear nădăjduieşte, rizibil, că va da o dimensiune originală principiului plurale maestatis”, adică întocmai cu această înfăţişare mehr oder weniger Walachisch a buclucaşei ortograme, singurele forme corecte admise fiind maiestatis sau majestatis, ceea ce, d.p.d.v. fonetic este acelaşi lucru! Cu două săptămâni mai devreme, doctul moralist cedase încă o dată farmecelor tainice ale morfologiei latine, scriind abundenter şi voluptos: „Dacă o aveam (capacitatea în cauză: deşi, nota bene, viaţa mea nu ar fi fost mai fericită, cu siguranţă!), poate că (măcar) imaginea Universităţii era alta decât cea actuală. Dixit!”. Cer sinceră iertăciune dacă cumva gravitatea ofensei pare sau este disproporţionată în raport cu banalitatea păcatului filologic, însă acest dixit la persoana a III‑a ‘el a spus’ (care ‘el’, că parcă sunt eu cel care vorbesc!) îmi sună cam… manelist! Autorul o fi dorit poate să parafrazeze, cum se face de obicei, (auto)ironic, propoziţia rituală spusă cândva, pe vremea când limba lui Cicero şi a lui Thomas de Aquino se mai auzea prin bisericile lor, de catolici, la sfârşitul spovedaniei: dixi et salvavi animam meam ‘am spus şi mi‑am salvat sufletul’.

Încă o bagatelă pescuită din scrierile aceluiaşi drag sufletului şi memoriei noastre autor evoca‑voi şi gata, ne vom îndrepta spre noi orizonturi! Disociind subtil şi clasicist despre „povestea tebanului Oedip”, eseistul îşi ornamentează povestea cu o necesară explicaţie erudită: „Prin urmare, latinii asociau substantivul «destin» cu adjectivul «rău» în construcţia (uzuală) fatum malus.” Aşea e! Foarte corectă traducerea, numai că forma corectă ar fi trebuit să fie fatum malum, becouse substantivul fatum este în latineşte neutru, nu masculin! Şi apoi nu pot şti cât de „uzuală” o fi fost construcţia respectivă şi nu mai am răbdare să caut acum prin dicţionarele mari (eventual Thesaurus linguae latinae), care dau şi circulaţia sau frecvenţa cuvintelor şi a expresiilor, dar ea, expresia, este menţionată de marele poet Ezra Pound într‑un erudit eseu despre vechile traduceri, în latină şi în engleză, ale epopeilor lui Homer!

Eugen Munteanu  este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi