De la București se vede doar Bucureștiul

Aceasta cu atât mai mult cu cât ieșenii bucureștenizați păstrează un vag sentiment de superioritate în fața altor moldoveni pripășiți în acest axis mundi românesc și, în genere, se mândresc foarte mult cu orașul din care provin, căci fosta capitală a României are de-a face cu Moldova profundă cam tot atât cât are Voluntariul cu mediul rural. N-o să întâlniți, așadar, ieșean la București care să-și vorbească de rău colinele natale. O categorie mai aparte de moldoveni care nu-și recunosc originea moldovenească sunt to­tuși brăilenii, dar asta-i altă poveste, pentru altă dată (nu, nu-și uită războiul milenar pe care-l au de dus și de la distanță cu gă­lă­țenii, nici măcar atunci când se mută hăt în Berceni).

Hai să revenim la subiect și să-i lăsăm pe moldovenii din Brăi­la și din Buzău (sic!) în pace. Ceea ce invitații cu pricina ar fi trebuit să ne spună mai des în emisiuni până ne intră în capul de ieșeni locuitori ai Iașului este că de la București nu se vede nimic altceva decât Bucureștiul. Și nu doar pentru că vorbim despre un stat român hipercentralizat ca instituții și structuri/ rețele de putere, ci și pentru că înseși capitala și Ilfovul sunt copleșite de propriile dimensiuni – în cazul Bucureștiului e vorba de întindere, număr de locuitori (poate dublu față de cel oficial), în cel al Ilfovului de bogăție. Căci această zonă produce nu mai puțin de 25% din PIB-ul întregii țări și, automat, atrage ca un magnet românii de peste tot. Că asta nu se traduce automat și în calitatea vieții este evident în viața de zi cu zi – haotică, obositoare, redundantă, gălăgioasă, dar și cosmopolită (la limita poleielii, cu mult plastic în loc de natural).

Excepția care confirmă regula locurilor

Pentru bucureșteni și bucureș­tenizați, cele două ore de drum pe autostradă pentru un weekend la mare sau cele două zile pe drum pentru două ore petrecute pe Valea Prahovei reprezintă cam toată evadarea din geografia locului de care au nevoie sau care le este permisă, asta dat fiind că drumurile sunt impracticabile și distanțele uriașe din cauza infrastructurii, așa că nu se încumetă în țară mai departe decât arareori. Mai departe e mai aproape cu avionul decât cu ma­șina, pe undeva prin lume. Um­blă o glumă că mai devreme ajunge un bucureștean la cazarea din Londra decât însoțitorul său care trebuie să facă întors drumul de la aeroport în Berceni cu mașina la oră de vârf.

Întrebarea „cum se vede Iașul de la București?“ vine în mod cert dintr-un (vag?) complex provincial. Nostalgia după vremurile în care Iașul era capitala României răzbate și din discursurile politicienilor locali, dar pare prinsă în ADN-ul ieșeanului get-beget. Este trecutul glorios față în față cu un viitor luminos care rămâne deocamdată la stadiul de potențial.

Ceea ce pot observa însă eu, ca bucureștean/ voluntărean de ceva ani (nu încă prea mulți ca să știu ce zic), este că am subestimat Iașul atâta vreme cât am locuit în el și am făcut parte, ca să spun așa, din mentalul său colectiv. Dacă mărești harta și observi Iașul, realizezi că nu s-a descurcat deloc rău în acești 34 de ani post-de­cembriști, cu toate neajunsurile din prezent. S-a dezvoltat economic și cultural nu pentru că așa „s-a decis“ sau pentru că „Bucu­reștiul“ i-a permis, ci pentru că a avut resursele proprii să o facă. Poate că puțină lume mai vorbeș­te astăzi despre vremurile în care Bacăul era farul luminos al Moldovei (economic), iar rivalitatea era atât de mare, încât în fostul oraș dominat de Dumitru Sechelariu sau Viorel Hrebenciuc nu găseai nici un indicator rutier către Iași. Și totuși, cu sau fără politicieni influenți, cu sau fără sprijin „de la centru“ (ceea ce, în epoca sa de glorie, Bacăul a avut din plin) s-a descurcat bine și a ajuns astăzi un oraș de primă mărime a României, reperul sau chiar excepția care confirmă regula Moldovei. Iar cei mai mulți ne-ieșeni care ajung în oraș (grație aeroportului deocamdată, dar cică vine repede și autostrada A7 Mizil-Pașcani până la finalul lui 2025) prind o anume fascinație față de aceste locuri (și nu sunt deloc ironic).

Sigur că întotdeauna se poate și mai mult, dar Iașul n-a avut noroc niciodată în dragoste și politică. Există un obicei în România, acela ca oamenii să-și voteze primarul chiar dacă ajunge în puș­cărie și nu i se interzice în mod expres dreptul de a candida. Nu pot cu atâta bogăție în jur să nu bage mâna până la cot în borcanul cu miere mai-marii urbei și ju­dețului. Că-s 20 de tone de tablă, niște sute de mii de euro de la unchii mafioți imobiliari pentru a-i merge bine în viață lui ăla micu’, că ai o amantă pe care ești gelos și pui pe ea Poliția Locală s-o urmărească, viața în toată complexitatea ei îi surprinde pe primari sau președinți de Consilii Județene și îi pun în situații ingrate față de electoratul ieșean. Care e totuși cel mai iertător din lume.

Dar nu e numai o problemă ieșeană. De curând, culmea, chiar un politician din Cluj descria situația electoratului local cam astfel: a fost doar o ches­tiune de noroc să ajungă Boc primar, căci clujenii votează ace­lași primar din patru în patru ani, orice ar face, spre exemplu pe Ghiță Fu­nar. La Iași e chiar mai simplu, funcția se lasă moș­tenire. Adică așa cum Simirad i-a lăsat moște­nire primăria lui Nichita (când a candidat singurel împotriva lui Simirad, Gheorghe Nichita a luat un scor subunitar), la fel Nichita i-a lăsat-o lui Chirica. Și Simirad, și Nichita și-au blestemat mai apoi urmașii lăsați pe tron, dar asta-i, din nou, altă poveste! Nu e clar cui vrea Chirica să-i lase moștenire primăria, că pare hotărât să rupă tra­diția și să își desemneze un succesor pentru momentul în care va pri­mi o condamnare definitivă în­tr-unul din multele dosare penale pe care le duce în spate „ca un sfânt“.