De la Înviere, la Odă în metru antic şi altele

*

Şi totuşi ce versuri splendide şi cât adevăr, şi câtă speranţă se ascund înlăuntrul lor: „Hristos a înviat din morţi/ Cu moartea pre moarte călcând,/ Şi celor din morminte/ Viaţa dăruindu-le.”

Oare cine le-a rostit prima dată? Ele depăşesc toate dogmele. După cum depăşesc şi raţiunea umană. Nu însă şi înţelegerea, şi speranţa noastră ce sălăşluiesc în adâncul sufletului, indiferent dacă suntem sau nu credincioşi.

Cum s-au născut? Sunt opera unui iluminat sau a unui grup de credincioşi cuprinşi de febra revelaţiei? Cum am putea să renegăm astfel de versuri?

Reversul lor îl întâlnim în Odă în metru antic: „Nu credeam să-învăţ a muri vrodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii./ Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de dulce…/ Pân-n fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare.”

E aici ceva, în această „suferinţă dureros de dulce” şi mai ales în următoarele versuri „Pân-n fund băui voluptatea morţii/ Ne’ndurătoare”, care ne aduc aminte de strigătul lui Iisus aflat pe cruce: „Eli, Eli, lama sabactani!”

Poate că Eminescu ar trebui citit şi în această cheie.

Iisus merge însă mult mai departe: „Cu moarte pre moarte călcând”, el le dăruieşte viaţă celor din morminte.

Şi, totuşi, dincolo de sunetul de orgă al odei eminesciene, se propagă la un moment dat, spre final, o undă de speranţă încărcată de tristeţe. Întâlnim în Oda în metru antic şi cădere, şi suferinţă, şi ardere de sine, şi răstignire, dar şi cădere, şi o înălţare a propriului său eu din abisul existenţial, ce ţin loc, la în poezia lui Eminescu, de dumnezeire. Iată cum sună arderea lăuntrică: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus./ Ori ca Hercul înveninat de haina-i;/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării.”

Şi iată cum apare răstignirea eminesciană: „De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai re'nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”

Dar iată cum arată prăbuşirea fără speranţă într-un hău fără sfârşit: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă”.

Şi iată şi „înălţarea” sfâşietoare: „Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”

*

Căzut în genunchi, dementul din poezia lui Leo Butnaru se roagă „la focul din vâlvătaie/ să-i redea omenirii/ volumul doi din Sufletele moarte al(e) lui Gogol”. Volum pe care Gogol l-a ars pătruns de mustrări de conştiinţă că a zugrăvit prea crunt realitatea Rusiei vremurilor sale, dar, pare-se, şi a Rusiei dintotdeauna.

„Sunt sufletele noastre! Sunt sufletele noastre!” strigă omul căzut în genunchi în faţa focului. „Ni se cuvin de drept”, le vrem înapoi, spune el.

Se pare că dementul din poezia lui Leo Butnaru nu e chiar dement, ci un om, ca şi autorul Sufletelor moarte, cuprins de îndoială şi suferinţă legate de nimicniciei condiţiei umane. Omul îi apare lui Gogol lipsit de consistenţă. Aşijderea şi societatea umană, supusă legilor hazardului, ce amplifică răul existenţial.

Prima parte a Sufletelor moarte reprezenta infernul, a doua se pare că trebuia să reprezinte paradisul. Or, paradisul e mai greu de zugrăvit în cuvinte umane. Nici Dante în Divina comedie nu a reuşit să înalţe Paradisul literar deasupra Infernului. Probabil că Gogol a simţit că în paradisul său s-a strecurat necuratul şi atunci a ars paginile scrise, căutând să se lepede de ispită. A făcut bine, a făcut rău, nu ştim. Cert este că prin sacrificiul său, el a adâncit enigma operei sale.

Dar poate că Sufletele moarte ale lui Gogol trebuiau să rămână asemenea Lecţiei despre cubul lui Nichita Stănescu, poezie care sună astfel: „Se ia o bucată de piatră,/se ciopleşte/ cu o daltă de sânge,/ se lustruieşte cu ochiul lui Homer,/se răzuieşte cu raze/ până cubul iese perfect./ După aceea se sărută de numărate ori cubul/ cu gura ta, cu gura altora/ şi mai ales cu gura infantei./ După aceea se ia un ciocan/ şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului./ Toţi, dar absolut toţi zice-vor:/ – Ce cub perfect ar fi fost acesta/ de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!”

Nu fac nici o paralelă între Gogol şi Nichita Stănescu. Sunt doi scriitori atât de diferiţi, încât nu-i putem compara. Gogol e obsedat de perfecţiune. Nichita Stănescu de un joc ce ţine loc de artă poetică. Mărturisesc că am o admiraţie nesfârşită faţă de autorul Sufletelor moarte. Pentru mine, el e un scriitor desăvârşit. Fiecare frază a lui e un univers întreg. Nu aş putea spune acelaşi lucru şi despre Nichita Stănescu. Vorbesc însă despre perfecţiunea şi imperfecţiunea unei opere de artă. În acest sens Lecţia despre cub îmi serveşte ca punct de sprijin.

Gogol e un scriitor uriaş. Din mantaua lui s-au născut nu numai marea literatură rusă, începând cu Dostoievski, Goncearov, Cehov, Platonov, Ilf şi Petrov, Bulgakov, Daniil Harms, ci şi o parte din literatura secolului XX, şi când spun asta, mă gândesc la Oscar Wilde, la Kafka (se poate face o paralelă între Nasul lui Gogol şi Metamorfoza lui Kafka), la Canetti, la Knut Hamsun, la Haşek, precum şi la reprezentanţii realismului magic, Marquez, Borges şi Llosa (cel din Mătuşa Julia şi condeierul). Începutul Veacului de singurătate, prin umorul indus, are ceva din magia frazei gogoliene.

Fiecare frază a lui Gogol e o apocalipsă condensată la esenţă. Întâlnim în Mantaua lui şi plângerea lui Iov, şi Psalmii lui David, punctate cu note de înduioşătoare ironie şi observaţii din cele mai subtile privind păcatele naturii umane.

La Dostoievski, de pildă, apocalipsa e extinsă, la nivelul frazelor ce par să nu se mai termine, ca într-o halucinaţie.

Opera lui Gogol e una implozivă.

Fără partea a doua romanul Sufletele moarte al lui Gogol e o operă perfectă. Focul a desăvârşit opera autorului, decapând din întreg partea care amplifică misterul.

*

Din ce în ce mai straniu, pe fondul evenimentelor de acum, sună cuvintele lui Malraux, care păreau o butadă: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!” Ne înfundăm mai mult în ultima variantă. Fiinţa lui Dumnezeu pare să fi fost alungată din lume. El pribegeşte acum într-un alt timp şi alt spaţiu.

În locul lui, mai marii lumii acesteia au ales armele.

Au ales înarmarea.

Au ales crizele.

Au ales bomba nucleară.

Au ales virusul.

În faţa căruia s-au prosternat cu toţii.

*

În curând vom trăi într-o realitate hibridă, în care amestecul dintre spaţiul real şi spaţiul virtual nu va mai putea fi perceput la un mod lucid de fiinţa umană. Atunci imaginile de pe net se vor revărsa în afară, contopindu-se la unison cu natura înconjurătoare. Nu vom ştii nici măcar cu cine interacţionăm, căci interlocutorii noştri vor avea un caracter ambiguu. O parte din ei vor fi reali, altă parte virtuali. Vom trăi trecând de la vis la coşmar, în funcţie de programele pe care inteligenţa artificială, dar şi de cei ce stau în spatele ei, le vor difuza atât la nivel local, cât şi la nivel naţional (dacă va mai exista acesta), cât mai ales la nivel planetar.

Natura însăşi, inclusiv natura umană, vor cunoaşte pervertiri şi perturbaţii la care nici nu ne gândim. Vom trăi într-o halucinaţie?

Într-un paradis sau într-un infern artificial indus din afara noastră în funcţie de anumite variante şi anumiţi facturi sociologici, politici, psihologici, şi, de ce nu, religioşi. Liberul arbitrul se va evapora în eter. De fapt, dacă stăm să ne gândi mai bine, deja s-a evaporat în mare măsură. Astăzi omul nu-şi mai aparţine nici sieşi, nici lui Dumnezeu.

În fond de ce ar trebui să ştie omul în ce realitate îi e dat să vieţuiască?

*

Marcată de Legea numerelor mari a lui Bernoulli, de calculul probabilităţilor şi a jocurilor de noroc, pentru care hazardul devine factorul primordial atât în evoluţia cosmică, cât şi în cadrul evoluţiei istoriei societăţii umane, teorii şi legi pe care le-am studiat cu aviditate, uneori, şi cu oroare, în vremea studenţiei mele, mintea mea ultra raţională continuă să producă, pentru a putea contrabalansa abstracţiunile, metafore şi imagini poetice din cele mai insolite, plecând de la revelaţiile eului profund şi cele întâlnite în spaţiul adiacent al naturii înconjurătoare, în căutarea sa de a ajunge să perceapă şi să înţeleagă măcar o parte din misterele ce guvernează macro şi microcosmosul în care vieţuim, şi terminând cu meditaţiile pe marginea stărilor holotropice ce ne dezvăluie locul din care izvorăsc luminile sacre şi legile lui Dumnezeu.

*

Un întreg car de virgule au fost băgate – spunea profesorul Nae Georgescu – de diferiţi editori şi exegeţi în opera poetică a lui Eminescu, denaturându-i sensul. Primul care a făcut-o a fost Titu Maiorescu în 1883, când a editat prima ediţie a liricii eminesciene. Lirica lui Eminescu, prin perfecţiune ei, are un caracter aproape mistic. Maiorescu a încercat să-l coboare pe Eminescu cu tălpile pe pământ. A reuşit doar în anumite locuri. Dar suflul eminescian nu a putut fi acoperit cu totul. El este atât de puternic, încât răzbate la noi, de undeva din interiorul fiecărui text. Alţi editori şi exegeţi s-au întrecut parcă între ei permutând virgule şi semne de punctuaţie, încercând să recroiască prin astfel de mijloace poezia eminesciană în funcţie de sensibilitatea şi înţelegerea lor. Acest lucru l-a făcut şi Ibrăileanu, şi Călinescu, care, pare-se, a fost, după opinia lui Nae Georgescu, un obsedat al virgulei, iar criticii zilelor noastre nu s-au lăsat mai prejos de înaintaşii lor. Or, punctuaţia, spune profesorul Georgescu, citându-l pe Caragiale, este gesticulaţia interioară a unei construcţii literare. Adăugând sau eliminând anumite semne de punctuaţie dintr-un text, îi schimbăm sensul, imprimându-i un alt ritm al rostirii. Mimica frazei se schimbă în funcţie de semnele de punctuaţie din interiorul ei. Acum să aduci poeziile lui Eminescu la forma lor originală trebuie să depui o muncă de Sisif, verificând literă cu literă şi vers cu vers. Această operaţie e necesară. Fără ea, suflul gândirii eminesciene s-ar pierde în neant.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist