Caută 
1 MIN
Să vorbeşti despre Iubire în aceste vremuri e ca şi cum ai cânta în şoaptă într-o gară aglomerată. Mai pleacă cineva urechea sau inima la un… "asemenea subiect"? Nu cumva e dovadă de inadecvare să-l abordezi, ba chiar de neseriozitate? Iubire? Unde? Cuvintele cheie sunt acum război, boală, criză, pericol, putere, durere, neputinţă. E dezbatere, e freamăt, e tulburare. Sunt dezbinări şi etichetări. Un ocean de informaţii şi uragane de propagandă; iar noi vrem să navigăm spre fragila insulă a dialogului. Un dialog despre Iubire.
Cât de naivi suntem, cât de copii! Şi ce bine că suntem aşa! Căci, "de nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor" (Matei 18, 3). Fără această "întoarcere", nu putem vorbi despre Iubire. Fără a ne aminti mereu cum şi de ce am venit pe lume, de ce au fost create toate.
"Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8). Iar noi am fost chemaţi din nefiinţă la fiinţă "fiindcă El ne-a iubit" (I Ioan 4, 19). Acestea reprezintă naşterea noastră, temelia întregii existenţe şi sensul vieţii noastre. Toate sunt cuprinse în Iubire. Ceea ce nu este sau nu devine Iubire va pieri.
Răul nu va dăinui. Ura se va risipi. Suferinţa va avea liman. "Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea" (cf. I Corinteni 15, 26). Până şi "prorociile se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi" (cf. I Corinteni 13, 8). Dar Iubirea nu poate avea sfârşit, pentru că nu are un început. Ea este cea care este. E perpetuă revelare. Nu e concept, nu e sentiment, nu e plăcere. Iubirea e alegerea Celuilalt, în care te vezi şi te cunoşti. Te crezi şi te recunoşti.
Dar cum mai pot crede în Iubire – strigă omul -, când o văd mai mereu îngenuncheată, umilită, dispreţuită? Cum să nu deznădăjduiesc, când răutatea are mereu alte şi alte feţe? Când diavolul rânjeşte şi online, şi-n pieţe? Când Cain îl tot junghie, seara şi la micul dejun, pe fratele său cel bun? Pe Abel. Când Saul din Tars nu-i încă Pavel?
"Din pricina necredincioşiei tale ţi-a venit acest amar" (Ieremia 4, 18). Ascult, precum odinioară, Prorocul Ieremia, acest cuvânt al Domnului şi strig deodată cu el şi eu: "Inima mea! Inima mea! Mă doare inima până în adânc! Tulburatu-s-a inima mea în mine şi nu pot tăcea, că tu, suflete al meu, auzi glasul trâmbiţei, auzi strigătul de război" (Ieremia 4, 19).
Dar apoi tac. Şi-l las pe Sfântul Sofronie Saharov să povestească cele de ieri ca şi cum ar fi azi:
"Se petrecea în Franţa, în anii douăzeci, înaintea plecării mele la Athos, în 1925. Îndelung mă rugam cu plânset lui Dumnezeu: «Găseşte cale spre a mântui lumea, pe noi toţi, decăzuţi şi sălbatici cum suntem…». Deosebit de fierbinte îmi era rugăciunea pentru «aceşti mici», pentru cei săraci şi asupriţi. Către sfârşitul nopţii, de acum istovindu-mi-se puterile, pentru o vreme îmi pierdusem rugăciunea din pricina unui gând ce-mi venise: «Dacă eu aşa, din toată puterea inimii, compătimesc omenirii, cum să înţelegi pe Dumnezeu Care priveşte, fără a se implica, asupra nesfârşitelor suferinţe ale atâtor milioane de oameni de El Însuşi zidiţi? Cum de îngăduie El nenumăratele asupriri ale unora asupra celorlalţi?» Şi aşa, m-am întors către El cu o întrebare nebunească: «Tu unde eşti?…» Drept răspuns, am auzit în inimă cuvintele: «Au tu te-ai răstignit pentru ei?»… Aceste blânde cuvinte, rostite în Duh în inima mea, m-au cutremurat: Cel Care S-a răstignit mi-a răspuns ca Dumnezeu. (…) Dacă Dumnezeu este aşa cum L-a înfăţişat Hristos Cel răstignit, înseamnă că noi toţi şi numai noi suntem vinovaţi de tot răul ce a umplut întreagă istoria omenirii. Dumnezeu ni S-a arătat smerit în chipul trupului nostru. Iubirii Lui îi este proprie smerenia; dumnezeiasca smerenie poate fi înfăţişată ca fiind gata, ca fiind deschisă spre a primi toate şi tot felul de răni de la făpturile de El zidite. Şi, bineînţeles, această smerenie este «de nedescris». Dar noi nu numai că L-am lepădat: noi L-am omorât cu o moarte în ochii noştri ocarnică. Iar eu am văzut în duh că nu vreo lipsă de compătimire din partea lui Dumnezeu către noi este pricina chinurilor fără de ieşire ale oamenilor, ci singură proasta folosinţă a darului libertăţii dat omului, ce nu ni s-a luat nici după căderea noastră. (…) În cearta mea cu El – El a biruit. (…) Domnul nu numai că nu mi-a osândit îndrăzneala, dar a şi revărsat asupra capului meu plin de prostii o îmbelşugată binecuvântare. Mai târziu am înţeles că până şi însăşi acea rugăciune compătimitoare fusese lucrarea Lui în mine."**
Iată, pe scurt, ce înseamnă să fii de partea Iubirii.
* Cuvânt la a patra ediţie a Evenimentului "Despre iubire", organizat de Asociaţia ROR la Muzeul Memorial "Mihail Kogălniceanu" din Iaşi, azi, 26 februarie 2022.
** Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail Noica, Editura Accent Print, Suceava, 2019, p. 35-37.
