Decriptarea trecutului prin lentilă literară şi lingvistică (IV)

3. Dacopatia

Format în studenţie la şcoala criticii fără menajamente a revistei Dialog din Iaşi (unde, încă de la începutul anilor '80, Luca Piţu şi Dan Petrescu exersau deconstrucţia necomplezentă a idolilor de carton ai culturii româneşti contemporane), Dan Alexe a crescut ca vizibilitate publică în ultimul deceniu graţie unui efort notabil în social media şi pe plan editorial orientat către iconoclasm argumentat şi expresiv. Jurnalist boem, dar adaptat rigorilor profesionale de vârf (de decenii la Europa liberă şi formator mass-media la Kabul în anii '90), regizor care a filmat în zone fierbinţi ale lumii (Cecenia, Daghestan, Bosnia ş.a.), refugiat politic la Bruxelles încă din 1988 (unde a contribuit la celebrul film belgian despre regimul Ceauşescuⁱ, cu Doina Cornea personaj central!), Dan Alexe a fost şi a rămas un devorator de cărţi. Literatură, istorie, filosofie, ocultism sau studii politice sunt domenii unde poate emite judecăţi în cunoştinţă de cauză, dar marea sa pasiune a fost şi a rămas istoria lingvisticii descoperită la universitatea ieşeană graţie profesorului remarcabil de atunci, Gheorghe Ivănescu. Pasionat de limbi străine şi traducere (stăpâneşte peste douăzeci de limbi, între care paştuna, farsi sau graiuri criptice din Caucaz), fostul absolvent al filologiei ieşene a transformat lingvistica dintr-o disciplină uscată şi neprietenoasă într-un fabulos instrument hermeneutic, o cheie de scrutare a întreg universului cultural. Şi, iată, acum şi a istoriei citită şi recitită dintr-o altă perspectivă, proaspătă, expresivă şi, da, acut demistificatoare.

În limbajul colocvial al celor alfabetizaţi se spune că două tipuri de ofensă sunt insuportabile şi de neiertat, mai ales când sunt corelate: înjurătura de mamă şi cea de operă literară sau ştiinţifică. Cum autorul nostru le-a practicat (în sens figurat, desigur!) pe ambele, deconstruind atât miturile identitare seculare despre originea şi continuitatea românească, cât şi prestigiul cultural nemeritat al unor idoli ai tribului de pe aici (idoli de pe vremuri sau de azi) este evident că a stârnit mânia şi resentimentele breslei literare sau istorice. De aceea şi este considerat controversat, iar baronii istoriografiei naţionale (în special cei ardeleni) îi contestă ritos expertiza pe motiv că nu are certificarea academic-instituţională de rigoare. În realitate însă, într-un spaţiu dominat de comunicarea superficială, neatentă, neserioasă şi umorală din social media (că revistele mainstream nu se coboară a discuta serios „elucubraţiile unui beţivan în maieu”), mai nimeni nu ascultă calm argumentaţia arborescentă şi riguroasă a iconoclastului. Dacă persiflarea acidă a operelor literare sau ştiinţifice provoacă omeneşti resentimente care tulbură receptarea raţională, „înjurătura de mamă” care zdruncină suficienţa de sine identitară şi procesul comod şi plăcut de inventare a unei ascendenţe eroice care se moşteneşte natural, precum ochii albaştri, a stârnit un uriaş scandal, căci „rătăcirile româneşti” (între care maladia mentală numită dacopatie figurează la loc de cinste!) decriptate plesnitor de Dan Alexe (întâi în articole pe blog, apoi în volumⁱⁱ), dătătoare de o plăcută autosuficienţă, se dovedesc lipsite de fundament. Iar trezirea e şocantă şi doare. Mai ales dacă această critică a mitologiilor identitare este legată şi de analiza derivei religioase a unei intelectualităţi bovaric de dreapta, aflată în plin avânt postcomunist, care susţine şi amplifică toate aceste minciuni ideologizate despre trecut ce populează mentalul colectiv nu numai al oamenilor simpli, ci, după cum spuneam, chiar al unei părţi consistente din tagma celor educaţi, unii chiar în universităţi occidentale. Astfel că, ţintind spre intelectualii arondaţi Bisericii Ortodoxe Române, autorul, ateu practicant fascinat de fenomenul religios („Athos e tot atât de interesant pe cât, să spunem, o confrerie sufi din Pakistan”), stârneşte o polemică complexă prin sublinierea acestei opţiuni care combină discursul religios cu ştiinţa (nu lipsită de amintiri interbelice nefaste) ca fiind o demisie intelectuală de la efortul raţional şi argumentat de scrutare a trecutului. Considerând, din perspectivă cultural-ştiinţifică, fervoarea religioasă a contemporaneităţii româneşti drept o „rătăcire”, este de natura evidenţei că Dan Alexe şi-a ridicat imediat în cap simpatizanţii, asumaţi sau nu, ai Bisericii. Pentru că făcând inventarul derivelor mitologice care structurează armătura naraţiunii identitare româneşti („dacii vorbeau latină înaintea romanilor”, „românii s-au născut creştini”, „Apostolul Andrei creştinătorul”, „Ego Zenovius votum posui”, amuzantul „Torna, torna, fratre”!, sau „insula latină într-o mare slavă”), deconstructorul nostru nu se sfieşte să arate rolul nefast jucat de ortodoxie în preluarea, distribuirea şi amplificarea acestor „rătăciri”.

Am descris schematic contextul în care a apărut şi a tulburat apele Dacopatia… pentru că volumul despre pretinsa „continuitate daco-romană” ca fundament al identităţii româneşti nu este altceva decât corolarul acestei demonstraţii iniţiale în care au fost identificate şi „analizate rătăcirile şi mitologiile actuale ale românilor” după cum avertizează autorul În chip de introducere. Cum analiza sistematică a unui volum riguros şi consistent, de peste 500 de pagini, nu este posibilă aici, vom aminti câteva dintre temele vizate de Dan Alexe în contextul în care „mitologia românească nu se poate autodecripta” fiind măcinată de complexe de inferioritate drapate în „superioritate resentimentară şi arţăgoasă”, aşa cum apar ele în amintita introducere lămuritoare, pentru a stârni, poate, curiozitatea cititorilor educaţi şi liberi:

„Ce e de făcut cu convingerea că avem limba cea mai dulce şi basmele cele mai originale? Că dacii au fondat Roma şi că vorbeau latină înaintea latinilor? Că n-avem nimic comun cu Balcanii, că bucătăria noastră e unică pe planetă, că micii au fost inventaţi de un cocoşat din Bucureşti care nu mai găsea maţe pentru cârnaţi, că adjectivul cel mai frecvent din română, mişto, nu este un ţigănism, ci ar veni de la un presupus nemţesc mit Stock, că Eminescu e un meteorit în istoria creaţiei literare mondiale? Apoi, ce legătură este între daci (vocabulă pe care lingvistul ne avertizează că romanii nu puteau să îi denumească altfel decât daki) şi moda unghiilor cu steluţe? Erau oare dacii poligami? (…). Multe vor fi deconstruite în cartea de faţă şi puse la locul lor. Nu, ţiganii nu-şi spun între ei rom şi nu vorbesc romanès doar pentru că aşa a vrut un complot menit să distrugă identitatea românească. La fel, termenul şatră nu vine din kshatriya, casta indiană a războinicilor, şatră nefiind măcar un termen ţigănesc. (…) Apoi de ce nu au românii mafie ca în Balcani? De unde vin manelele? Cine sunt găgăuzii şi oare de la ei ne-a rămas termenul găgăuţă? Româna va fi arătată aici a întreţine cu albaneza relaţii subterane mult mai strânse decât ne-ar fi plăcut să aflăm, cele două limbi fiind latinizate în acelaşi timp şi în aceleaşi condiţii şi prezentând astăzi o structură şi o tipologie identice. De altfel, dacă latinizarea s-a petrecut în aceleaşi condiţii la români şi la albanezi, sunt oare albanezii, care s-au arătat mai puţin permeabil lingvistic la influenţa Romei, descendenţii direcţi ai dacilor?”

Iar cu această ultimă temă dintr-un larg caleidoscop cuprinzând subiecte identitar-mitologice, care au fost iniţial scrutate pe blog alcătuindu-se, de la sine, într-un tot coerent al volumului, precum cărămiduţele puse într-un zid, ajungem la dezvoltarea următoarei cărţi, cea care i-a scos din minţi pe istoricii pozitivişti, ancoraţi în viziunea de secol XIX asupra naţiunilor, cu corolarul ei ideologic al naţional-comunismului ceauşist. Iar cheia hermeneutică de analiză a limbii româneşti ca instrument de sondare a istoriei şi a identităţii este simplu rezumată de autor aici: „ca orice mitologie, ba chiar ca orice ideologie, dacopatia, cu corolarul său care e mitul continuităţii, nu reprezintă o construcţie mincinoasă, nu este o complexă înşelătorie conştientă, nu e un scenariu inventat. Este mai întâi un enunţ, un fapt de limbaj autonom şi în continuă modificare”. (Continuare în ediţia din 27 decembrie a Ziarului de Iaşi)

ⁱLe désastre rouge de Josy Dubié.

ⁱⁱAlexe, Dan – Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Buc.:Humanitas, 2015 şi 2021 (ediţie revăzută şi adăugită)

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor