Despre complicaţii

Primesc la facultate o donaţie de cărţi (noi) din partea unei importante instituţii străine. Mă grăbesc să retransmit volumele către filiala de specialitate a bibliotecii universitare. Surpriză! „Aveţi in­ven­tar pe ele?“ mă întreabă o doamnă func­ţionară din circuit. „N-avem! Au fost donate“… „Vai, faceţi neaparat inventar, pentru că nu sunt ale noastre, sunt ale dumneavoastră. Noi cred că putem să vi le luăm în custodie doar“. „Bine, şi dacă vi le donez la rândul meu printr-o nouă scrisoare de cedare (cedez, care va să zică, cedarea cedantului)“? „Vai, nu merge, mă tem că trebuie luate în inventar cu valoare de piaţă stabilită, altfel nu au cum să fie înregistrate“. „Adică“, mă arăt eu tulburat, „nu numai le inventariem noi în prealabil, ci le stabilim şi preţ de piaţă“? „Exact“! „Păi, le-am primit gra­tis“… „Nu contează, mi-e frică, domnule profesor, că, în inventar, trebuie musai ca donaţia să aibă o valoare în bani“. În sfârşit, unde-i lege, nu-i tocmeală. Chem administratori, gestionari, economişti şi le cer o inventariere rapidă, cu preţ de piaţă inclus, a cărţilor. „Vai, nu se poate“, sunt avertizat din start. „De ce?“ întreb, în prag de colaps nervos. „De înregistrat pe o listă le putem înregistra, însă ne temem că va­loarea lor nu poate fi stabilită decât de o comisie de audit. Comisia de audit se solicită printr-un memoriu argumentat către conducerea universităţii. Odată aprobată cererea, în termen de şaizeci de zile, comisia are obligaţia de a se întruni. Ulterior, probabil tot în şaizeci de zile, vor transmite rezultatul evaluării. Nu e exclus, vai, ca şi biblioteca să-şi convoace propria comisie de audit, la primirea volumelor. Dacă cele două rezultate financiare nu coincid, se reclamă intervenţia unei a treia comisii, de mediere. Cam în doi-trei ani, toate cărţile vor ajunge şi la raft“… În transă, îmi scot celularul şi sun o veche prietenă care lucrează la „Împrumut“, la BCU. O întreb dacă nu vrea să-i trimit nişte volume donate, pentru înregistrat. „Cum să nu?“ îmi răspunde. „Le dau cote chiar astăzi, iar mâine vor fi la raft. De poimâine, vor fi vi­zibile şi pe site. În plus, scriu şi o misivă protocolară, de mulţumire, către donator“.

Am căzut, de atunci, într-un fel de compulsie. Spun tuturor cunoscuţilor că textul cel mai profund, din întreaga cultură română, e snoava Prostia omenească. În special, în punctul în care ea creionează mica parabolă a dro­bului de sare. Imaginarul supradezvoltat al românilor a creat, în timp, o istorie virtuală, unde totul, toţi şi toate sunt colorate apocaliptic. Nu lenea, nu indolenţa, nu irepresibilul avânt poetic, nu conservatorismul şi nici vita contemplativa în exces reprezintă adevăraţii duşmani ai progresului autohton, ci fantezia noastră practic nemărginită. Nu reuşim să facem doi paşi înainte, fără să ne imaginăm sute de scenarii catastrofice, mii de consecinţe cataclismice, care pot decurge de aici. Prin urmare, din instinct de conservare, executăm imediat patru paşi înapoi. Ne aflăm într-o perpetuă contemplare încordată şi semi-isterică a drobului de sare, situat deasupra capului copilului. La cea mai mică mişcare a cuiva, la cea mai neînsemnată iniţiativă, la cel mai benign gest de acţiune, cerem, disperaţi, starea de împietrire, exsanguinaţi de groaza vreunei minime adieri de vânt, ce ar putea produce dezastrul. În ciuda permanentei senzaţii de agitaţie transmise la suprafaţă, societatea românească, de fapt, constituie, în dimensiunea sa adânc-istorică, un tablou din Pădurea Adormită. Gestica actanţilor pare îngheţată chiar în mijlocul derulării faptelor, existenţa are ceva suspendat în nemişcarea ei. Procesele par să se fi oprit într-o clipă de maxim efort, de opintire convulsivă. Spaima drobului de sare determină un somn al raţiunii, din care, fără îndoială, nu se pot naşte altceva decât monştri. Monştrii imposibilităţii noastre de asumare (la vreme) a istoriei, monştrii incorigibilului nostru retard civilizator, în sfârşit, monştrii delăsării mioritice, ai plân­gerii metafizice, ai exasperării poetice şi ai revoltei filozofice. Energia românească se consumă în proiecţii imaginare, statice şi fără miză istorică, pliabile mai curând pe atemporalitatea doinelor şi baladelor decât pe dinamica vieţii. Nu mai facem nimic, temându-ne de capcanele viitorului. Vai, dacă vine un cutremur în timpul acţiunii pe care am putea-o face (dar nu o facem!) sau dacă se prăbuşeşte cursa Tarom Bucureşti-Iaşi fix peste locul unde plănuim să desfăşurăm acţiunea? De aceea, mă opresc acum şi din scris. Vai, dacă Putin declanşează al treilea război mondial până la apariţia acestui articol? Ori, vai, dacă, până atunci, vine peste noi ciuma bubonică?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Publicitate și alte recomandări video