Despre creşterea economică şi inegalitatea veniturilor

Astfel România a acces în 2019 în rândul ţărilor cu venituri mari, conform clasificării realizate de Banca Mondială. Cu toate acestea, pandemia de COVID-19 şi războiul din Ucraina au evidenţiat faptul că deficitul bugetar, deficitul de cont curent al balanţei de plăţi, slaba capitalizare a companiilor, nivelul scăzut al intermedierii financiare şi problemele demografice afectează negativ rezilienţa economiei naţionale, altfel spus amplifică efectele negative ale acestor şocuri şi îngreunează revenirea postcriză.

Conform raportului „Social Protection for Recovery” publicat de Banca Mondială, sărăcia persistentă şi disparităţile privind oportunităţile economice între regiuni, dar mai ales zonele urbane şi rurale, rigidităţile structurale pe piaţa muncii şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor, carenţele politicii fiscale şi constrângerile instituţionale care împiedică utilizarea eficientă a resurselor reprezintă principalele vulnerabilităţi structurale ale economiei României.

Deşi nivelul de trai a crescut, românii sunt cei mai expuşi riscului de sărăcie şi excluziunii sociale din Uniunea Europeană (34%), iar ţara noastră înregistrează al patrulea cel mai mare coeficient de inegalitate socială dintre ţările membre ale Uniunii Europene (după Bulgaria, Lituania şi Letonia) şi ne aflăm pe locul 2 (după Bulgaria) din perspectiva indicelui inegalităţii veniturilor. Mai mult, nivelul ridicat al inflaţiei a afectat mai ales gospodăriile sărace şi vulnerabile, acestea au fost afectate în mod disproporţionat de creşterea preţurilor la alimente şi energie. Astfel, observăm că în contextul actual populaţia săracă devine şi mai săracă.

Până în prezent, problema inegalităţii a fost abordată de autorităţi doar marginal, astfel plecând de la premisa că populaţia îşi doreşte venituri mai mari şi un număr mai mare de locuri de muncă bine plătite autorităţile s-au axat pe susţinerea unei creşteri economice mai ridicate care ar facilita atingerea acestor deziderate. O atenţie ridicată a fost acordată modului de proiectare şi de gestionare a politicilor monetare şi fiscale care pot susţine rate de creştere economică mai ridicate.

Creşterea inegalităţii reprezintă o problemă din ce în ce mai importantă la nivelul economiilor dezvoltate, studiile realizate de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) arată că inegalitatea veniturilor a crescut la cel mai înalt nivel din istorie în ţările dezvoltate şi că reducerea inegalităţii veniturilor ar stimula creşterea economică. Mai mult, majoritatea populaţiei consideră că inegalitatea veniturilor este prea mare, iar creşterea economică nu a fost „împărţită” în mod echitabil şi că recentele crize nu au făcut decât să mărească decalajul dintre bogaţi şi săraci. Astfel se pune problema dacă trebuie să alegem între egalitate şi prosperitate sau putem să le avem pe amândouă.

În vederea reducerii inegalităţilor, majoritatea ţărilor au pus accent pe redistribuirea veniturilor şi protecţia grupurilor vulnerabile. Principala modalitate utilizată în statele dezvoltate pentru reducerea inegalităţii a fost implementarea unor sisteme de impozitare mai mult sau mai puţin progresive plecând de la premisa că oamenii bogaţi ar trebui să contribuie la finanţele publice cu o cotă mai mare din veniturile lor decât clasa de mijloc. Promotorii acestui tip de impozitare susţin că de fapt inegalitatea subminează creşterea economică deoarece inegalitatea limitează accesul populaţiei la cele mai bune oportunităţi educaţionale, sociale şi economice, astfel sunt afectate concurenţa privată şi investiţiile publice. Oponenţii acestui tip de impozitare consideră că un sistem progresiv de impozitare afectează iniţiativa privată şi interferează cu forţele pieţei libere, afectând negativ capacitatea de inovare şi dezvoltare, fapt care ar determina o reducere semnificativă a creşterii economice.

Din păcate, politicile privind reducerea inegalităţii implementate în România nu au fost axate şi pe crearea şi accesul egal la locuri de muncă bune, creşterea calităţii sistemului educaţional şi alocarea echitabilă a resurselor financiare.

Alin Andrieş este profesor universitar doctor la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi