Despre deşertăciune

Admit din start, trimitirea abruptă la deşertăciunea lucrurilor nu reprezintă cel mai optimist şi fericit mod de a începe o discuţie şi, mai ales, o analiză. Totuşi, termenul pare, în felul lui, inevitabil. Dacă vrei să te referi, fie şi indirect, aşa cum voi face eu imediat, la faimoasele cuvinte din cartea (biblică) a Ecleziastului, nu prea mai ai alte opţiuni. Respectivul verset, vă amintiţi cu siguranţă, este: „Iată deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune!” (Ecleziastul I.3). Nu la el însă m-am gândit neaparat, ci la conotaţiile sale, care au inspirat măcar două romane celebre din literatura engleză. Primul îi aparţine lui John Bunyan, un scriitor puritan cu vocaţia alegoriilor religioase, fiind considerat de mulţi istorici literari o adevărată piatră de temelie a genului epic în Marea Britanie. Se intitulează The Pilgrim’s Progress/ Călătoria pelerinului şi „ne educă” în spiritul neataşamentului faţă de valorile lumii materiale – nu doar efemere, ci şi înşelătoare. Supuse carevasăzică deşertăciunii. Al doilea, mult mai subtil, e o operă victoriană, avîndu-l ca autor pe William Makepeace Thackeray. Mă refer la Vanity Fair, tradus la noi, cât se poate de elocvent, drept Bâlciul deşertăciunilor. Evident, tot ideea de vanitas vanitatum, omnia vanitas constituie, şi pentru Thackeray, nucleul parabolic al cărţii, dar maniera în care scriitorul se raportează la acest principiu din Vechiul Testament te pune pe gânduri şi, mărturisesc, de aici, din „metafizica” literară a lui Thackeray, mi-a venit în minte problema complicată, gravă, a „deşertăciunii”.

În text, „obiectivul” narativ se focalizează, predominant, pe un personaj feminin, Rebecca Sharp, care are toate atributele femeii europene de tip nou, specifice adică epocii (emancipate) a industrializării: frumoasă, educată, autonomă şi ambiţioasă. Ea urcă remarcabil pe scara socială, căsătorindu-se cu un aristocrat şi intrând, treptat, în cercurile engleze cele mai elitiste, în ciuda originilor sale modeste (este fiica unui pictor alcoolic, decedat timpuriu, în datorii, lovit de teribila maladie delirium tremens, şi a unei dansatoare franceze – probabil o prostituată – care o părăseşte, de altfel, încă din copilărie). Rebecca (Becky) nu se lasă copleşită de tribulaţii şi arată, cum spuneam, un pragmatism demn de toată admiraţia. Până într-o zi însă, când roata istoriei se întoarce subit împotriva ei, de la un amănunt mai curând stupid, dacă nu în totalitate absurd. Soţul (Rawdon Crawley) o suspectează de adulter şi o repudiază vehement. Şocul destrămării cuplului devine, pentru Becky, atîât de dur, încât nu-şi mai regăseşte ulterior calităţile de supravieţuitoare, ce o particularizaseră şi o propulsaseră odinioară în interiorul sistemului. Sucombă, iar, în final, o descoperim, prin intermediul prietenei ei celei mai bune, Amelia Sedley, trăind, periferic, undeva în Belgia. A ajuns, vai, prostituată şi alcoolică. Thackeray se dovedeşte un prozator naturalist avant la lettre, pedalând pe cartea eredităţii fatale şi a determinismului biologic. Becky, aidoma personajelor naturaliste de mai târziu, îşi asumă „fişa clinică” şi se transformă, brutal, în proprii părinţi.

Iată – nu-i aşa? – ”deşertăciunea deşertăciunilor!” Neîndoios. Totuşi, trebuie constatat că destinul „deşart” mic al Rebeccăi nu face decât să deschidă porţile unei alegorii a destinului „deşart” mare, derulat la scară istorică. De fapt, pe palierul lui, al destinului aşa-zicând „istoric”, ar fi de căutat miza romanului lui Thackeray, cea care îi şi conferă complexitatea menţionată mai sus. În fundalul epic, cititorul atent va identifica acest „destin mare” cu uşurinţă. Acţiunea se desfăşoară în contextul bătăliei de la Waterloo, unde Napoleon va fi, se ştie, aproape nesperat, înfrânt de armata engleză. Ne referim, prin urmare, la un timp eroic, în care vieţile individuale se amestecă, rapid, în magma existenţei mari, „istorice”. Deşi nu-l vedem niciodată în carne şi oase pe Împăratul Franţei, el este, în realitate, protagonistul volumului. Mai precis, destinul lui fluctuant (vanitas vanitatum ori, mai corect spus, fortuna labilis), simbolul prin excelenţă al deşertăciunii. Al deşertăciunii gigantice. Thackeray nu lasă loc pentru „dileme”. Evoluţia rămâne o farsă. O farsă proastă pe care omul o joacă la nesfârşit, cu fiecare generaţie nouă care intră pe scena istoriei. Lecţiile trecutului sunt pentru noi, întotdeauna, inutile. Nimeni nu învaţă nimic din experienţele înaintaşilor şi toţi sfârşesc prin a le repeta cu entuziasm. Istoriografia, cu momentele sale terifiante, nu ne înduplecă, iar literatura, cu pildele ei moralizatoare, de tipul celei din Vanity Fair, nu ne înmoaie. Trebuie să ne trăim viaţa, trebuie să ne parcurgem istoria, trebuie să facem greşelile noastre. Chiar dacă ele sunt, ironic, şi greşelile celor care ne-au precedat. Spirala deşertăciunii e înscrisă în fibra umană de adâncime, în ADN. Cum am putea-o aşadar ocoli?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi