Despre discursul regionalist din Moldova (II)

Într-o lume a informaţiilor superficiale şi a geopoliticii regional-europene ce se consumă, cel mai adesea, într-o logică binară (prieten/non-prieten sau duşman/non-duşman), e lesne să arăţi cu degetul către cei ce văd viitorul ţării noastre altfel decât cel proiectat şi construit anapoda, în favoarea centrului unic de decizie la nivel naţional, de către înaintaşi şi de către contemporani! „Ei sunt cu ruşii!” Am surprins deseori această formulare în comentariile din josul unor articole din media românească sau de pe Facebook. Articolele erau despre acţiunile societăţii civile, fie pe tematica autostrăzilor (sau mai degrabă a lipsei oricărei perspective în acest sens pentru Moldova!), fie despre acţiunile îndreptate împotriva exploatărilor de gaz şi ţiţei de şist, slavă Domnului, încă neîncepute, de la Pungeşti sau pe aiurea prin ţară. Nu suntem cu ruşii şi nici cu moldovenii statalişti din stânga Prutului, dragilor! Mai mult, mişcările civice extrem de active sunt iniţiate de persoane de vârsta a II-a, educate în ultimele două decenii ale secolului al XX-lea, când sentimentele faţă de marele fost vecin nu erau tocmai de prietenie!

Cu toate acestea, moldovenismul – ca mişcare regională, ce pare a se construi în fragmentul vestic al fostului stat, ce a supravieţuit până în epoca modernă, poate genera confuzii în mintea spectatorilor neimplicaţi. Neimplicaţi fie din comoditate, fie pentru că n-au fost niciodată „la Moldova”! (Observaţi cum în această formulare un teritoriu cu dimensiuni regionale e declasat la nivelul unui loc, a cărei formă de reprezentare cartografică e, de obicei, un punct. Nu am auzit niciodată pe cineva că a fost, sau nu, „la Transilvania” sau „la Dobrogea”!)

În ciuda faptului că în ultimii ani discursul regionalist al moldovenilor din partea apuseană s-a articulat şi a căpătat consistenţă, e mai puţin eficient decât cel al regionaliştilor ardeleni (sau bănăţeni!). În prima parte a articolului spuneam că sunt cel puţin două motive ce determină această stare de fapt. Primul, lămurit în mare acum două săptămâni, ar fi că unei periferii mai înstărite îi e mai lesne să-şi articuleze un discurs regionalist, prin care să-şi arate nemulţumirea faţă de guvernanţa centralizată, indiferent dacă se bazează, sau nu, pe realităţi obiective. Cel de-al doilea motiv e legat de existenţa celei de-a doua Moldove!

Să ne aducem aminte că acum câţiva ani au avut loc manifestări la Skopje, Bitola şi în alte oraşe nord-macedonene importante. Motivul:  schimbarea numelui Fostei Republici Iugoslave Macedonia, în Macedonia de Nord, sub presiunea statului grec, care şi-a apărat cu eficienţă teritorialitatea regiunii Macedonia din interiorul frontierelor sale.

Aşa ar fi trebuit să stea lucrurile şi cu Republica Moldova. Teoretic, nu e nimic legitim în această denumire oficială a republicii din stânga Prutului şi (mai ales!) în simplificarea denunirii sale în vorbirea cotidiană. Am acceptat-o poate iniţial pentru că aveam în cap ideea că poate fi ceva temporar. Sau poate e vinovat analfabetismul geopolitic al parlamentarilor români ai anilor ’90 ce s-au grăbit să fie primii ce au recunoscut statul Republica Moldova, fără să pună condiţii în ceea ce priveşte denumirea oficială.

Lucru clar, nu e ceva temporar, ba din contră, pare ceva de lungă durată. Beneficiind de această denumire, mulţi din republică se consideră moştenitorii statului medieval Moldova. Mai recent, multe instituţii de la Chişinău o iau pe scurtătură. Vedeam recent că Institutul de Statistică din Republica Moldova îşi asumă şi numele simplificat de „Statistica Moldovei”. Mai mult, politicieni de rang înalt din România (dar şi cetăţenii români, inclusiv locuitori ai Moldovei apusene – n.r.) o iau pe aceeaşi scurtătură, referindu-se la statul vecin ca la Moldova, nu ca la Republica Moldova. Confuzie aparent banală, dar care în timp formează o percepţie total greşită asupra acelui teritoriu. Orice denumire era de preferat în locul uneia care să permită această confuzie geopolitică.

Pentru exteriorul României, dar şi pentru interiorul ei, Moldova aşa cum o ştim noi, locuitorii teritoriului, nu există! Mai mult, pentru Bucureşti, acest teritoriu – delestat de orice urmă de decizie la nivel intra-regional –, devine un teritoriu agasant. Dar iată că proiectul României centralizate îşi arată limitele, iar ecarturile de dezvoltare, aflate în creştere, dintre Bucureşti şi regiunile mai pregătite să intre în competiţie cu celelalte regiuni europene, pe de o parte, şi periferiile neglijate, pe de altă parte, stau dovadă! În ochii celor din exterior am devenit nord-estici sau sud-estici în funcţie de poziţia noastră topografică. Însă, alături de noi e un vechi fragment, altă dată periferic (Republica Moldova), din ce în ce mai teritorializat, care-şi însuşeşte istoria vechiului stat moldovenesc, alimentând-o cu naraţiuni a căror localizare e externă configuraţiei  sale actuale, utilizând şi unele exotice, precum căsătoria unei fiice de-a lui Ştefan cel Mare cu unul dintre fiii lui Ivan al III-lea, inoculând astfel ideea existenţei unor relaţii strânse şi timpurii între Moldova şi Rusia, care au ajuns să aibă graniţe comune de abia în secolul al XVIII-lea.

Devenim un interstiţiu în interiorul unui alt interstiţiu teritorial! Delestaţi de centru şi captivi între statalismul teritoriului post-sovietic de la est de Prut şi desconsiderarea de la nivelul Bucureştiului, moldovenii din România aleg soluţia cea mai simplă: ştergerea sau renunţarea la identitate. Exemplele sunt multiple şi deseori invocate în scrieri mai vechi, de la divergenţele teritoriale bucovineană (în plin nucleu statal al Moldovei), vrânceană şi gălăţeană, la tendinţele actuale ale tinerilor de a migra pentru studii spre centrele universitare externe Moldovei, deseori mai prost cotate decât Iaşul în sistemul universitar. În aceste condiţii, să nu înţelegi necesitatea unor mişcări care militează pentru scoaterea Moldovei din izolarea impusă de către centru e cam prea mult!

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi