Despre erdoganizarea universităților

În urmă cu o lună, Institutul Hayek România, pe care îl conduc, a reeditat și a pus la dispoziția cititorilor interesați o carte cu totul deosebită, publicată acum o sută cincizeci și trei de ani și pe care, din păcate, se așezase, în mod cu totul inexplicabil și nedrept, praful indiferenței și al uitării – Tratat complet de economie politică. Pentru mine, evenimentul este important din mai multe puncte de vedere. În primul rând, pentru că avem de-a face cu primul tratat de economie scris în țara noastră. În al doilea rând, deoarece autorul, Ion Strat, a fost primul rector al universității mele, cu alte cuvinte și în mod metaforic, primul meu rector. În al treilea rând, pentru că el a fost unul dintre foarte puținii intelectuali autohtoni cu convingeri profund liberale. În al patrulea rând, deoarece acest eveniment editorial m-a determinat să reflectez cât se poate de serios la destinul instituției în care activez, într-un fel sau altul, de mai bine de trei decenii, cea mai veche universitate modernă din România, care, peste puțin timp, încheie un ciclu „electoral” de opt ani, moment al bilanțului și al reînnoirii firești.

Așadar, m-am întrebat ce înseamnă a fi rector? În parte, răspunsul mi l-a dat însăși personalitatea „vechiului profesore de Economie Politică la Universitățile din Jassi și Bucuresci”. Născut într-o veche familie de boieri moldoveni, cu moșii în apropiere de Roman, Ion Strat a primit încă din copilărie o educație occidentală. La acea vreme, Principatele Române se aflau într-un amplu proces de modernizare, or, acesta se manifesta efectiv printr-o schimbare esențială de direcție. A. Russo, un foarte fin observator al vieții sociale, surprinde fenomenul în Studie moldovană: „Ochii şi gândul părinţilor se învârteau la Răsărit, ai noştri sunt ţintiţi spre Apus, deosebire de la cer până la pământ”. Personajul nostru a luat contactul cu valorile lumii vestice, deci, civilizate, prin educatorul german pe care familia i-l adusese de la Heidelberg, orașul în care tânărul Strat avea să învețe tainele dreptului și, după spusele lui P. P. Carp, pe cele ale economiei politice, studii completate la Universitatea din Berlin. Revine acasă în plină efervescență politică, în 1859, anul unirii Moldovei și Valahiei, fiind numit șef de cabinet la „ministerul trebilor interne”, al cărui titular era, la acea vreme, M. Kogălniceanu. De fapt, Kogălniceanu a fost cel care avea să-l îndrepte, la doar douăzeci și trei de ani, către Universitatea din Iași, înființată prin decretul domnitorului A. I. Cuza, în august 1860. În scurt timp, Strat devine decan al Facultății de Drept și, apoi, rector al Universității. N-a amânat preluarea mai mult decât onorantului mandat ce i s-a oferit, invocând motive sau interese personale, ci l-a acceptat imediat, fără rezerve, înțelegând, la o vârstă neobișnuit de fragedă, că poziția de rector al primei universități românești depășește în importanță orice alte posibile funcții sau demnități, mai mult sau mai puțin politice. Așadar, a fi rector înseamnă, înainte de orice, a-ți respecta în cel mai mare grad universitatea care ți-a făcut onoarea să-ți încredințeze misiunea de a-i conduce temporar destinul. În luna septembrie a aceluiași an, ocupă Catedra de economie și finanțe a sus-pomenitei facultăți, poziție din care predă primul curs universitar de economie politică din România, o disciplină esențială pentru formarea oricărui viitor jurist. Este adevărat că primul curs de economie fusese predat la Iași, în 1843, de Ion Ghica, însă Academia Mihăileană nu a avut statut de universitate veritabilă. (Din păcate, astăzi, Economia politică nu mai este predată acolo unde și-a avut prima casă. Din fericire, astăzi, Dreptul continuă să fie predat în facultățile de economie din țară, inclusiv la cea din care fac parte!) Pentru că ministerul de resort avea să concedieze abuziv trei profesori ai proaspăt înființatei instituții, tânărul rector refuză compromisul, din spirit de colegialitate, și demisionează în semn de protest față de practicarea unei autonomii universitare de spoială. Merge pe piața liberă și înființează o casă de avocatură, apoi, revine în învățământul universitar, la Facultatea Juridică din București, predând tot cunoștințe de economie politică. De-a lungul timpului, avea să fie diplomat (vorbea fluent franceza și germana, înțelegea engleza), ministru al instrucțiunii publice, ministru de finanțe, deputat și, nu în ultimul rând, confident al lui Carol I. Ori de câte ori accepta o altă misiune, pleca prin demisie din vechea poziție, nu prin autosuspendare sau prin vreo chichiță juridică. Știa că instituția/ funcția este întotdeauna mai importantă decât oamenii care o conduc/ ocupă vremelnic; înțelegea faptul că nu poți pune în stand by o istorie, o cultură organizațională, un grup de personalități, din motive lucrative și strict personale. Nu în ultimul rând, rectorul Strat a avut credințe profund liberale, manifestate atât în tratatul sus-menționat, cât și în unele dintre polemicile purtate cu intelectuali sau oameni politici autohtoni. Apoi, a trăit în preajma minunatei lumi intelectuale a Junimii și a fost un adept convins al democrației. În plan politic, a împărtășit principiile pe care T. Maiorescu, el însuși viitor rector al Universității din Iași, avea să le invoce cu obstinație în discursurile sale parlamentare, cele ale „constituționalismului liberal”. În aceste condiții, nu-i de mirare că, în momentul morții sale premature, la doar patruzeci și trei de ani, Eminescu însuși avea să-i compună cel mai emoționant ferpar, susținând că, „prin încetarea din viață a domnului Strat, partidul conservator a suferit o pierdere dureroasă”.

Pentru mine, a fi rector înseamnă a întruni cel puțin unele dintre trăsăturile ce se regăsesc în portretul primului rector al celei dintâi universități moderne din România. Înainte de toate, un rector trebuie să-și însușească deschis și fără piruete cultura lumii apusene, așa cum a făcut-o Ion Strat. Civilizația, adică, respectul pentru om ca valoare supremă în societate, s-a născut în vestul Europei. Ea a apărut târziu în istoria „bătrânului continent”; de aceea, civilizația reprezintă o cucerire relativ recentă, nu o stare naturală a lumii, o cucerire fragilă, după cum a arătat istoria secolului al XX-lea. Pentru România, drumul către civilizație a însemnat modernizare și/sau europenizare. Or, pentru noi, românii, Europa ca ideal, ca set de valori, idei, credințe, nu ca simplu spațiu geografic, se află spre Apus, după cum bine spunea autorul Cântării României. Orientul nu ne-a adus vreun lucru bun; eventual, baclavaua sau borșul cu sfeclă roșie. Orientalizarea, pe care am suportat-o secole de-a rândul, ca urmare a situării în proximitatea cele două marii imperii, rus și otoman, a însemnat un dispreț profund pentru omul văzut ca ființă individuală, cu idealuri și valori proprii, cu drepturi inalienabile; ea a însemnat o sanctificare a conducătorului salvator, pretins omniscient și omnipotent, a autocrației, a nepotismului, a desconsiderării regulilor generale și abstracte, universal aplicabile, a guvernării bunului-plac, a culturii ploconului și bacșișului, a „învârtelii”, superficialității și improvizației. Precizarea este cu atât mai importantă cu cât noua și mult așteptata legea a educației naționale – n-am înțeles cu adevărat cine a așteptat-o cu sufletul la gură – lasă, într-un mod de-a dreptul periculos, loc unei veritabile erdoganizări a universităților. Practic, printr-un șiretlic juridic, un truc ieftin, specific lumii slavo-otomano-bizantine, ilegitim din punct de vedere moral, chiar dacă a primit aprobarea aleșilor națiunii, actualii rectori din România pot sta la putere încă un deceniu, evident, cu binecuvântarea plebiscitară a alegătorilor.

Acum câteva zile, în seara în care și-a anunțat victoria în alegeri, Erdogan, autoritarul conducător al Turciei, susținea, nici mai mult, nici mai puțin, că „Rămân cu voi până în mormânt!”. Ce sinistru sună această propoziție într-o țară ca România, ce se vrea a fi liberă, civilizată! Or, cel mai mare pericol la adresa lumii civilizate este puterea concentrată și perpetuată în aceleași mâini. Juriștii care au citit și înțeles Despre spiritul legilor, minunata carte a lui Montesquieu, ale cărei principii se regăsesc, chiar dacă parțial, în Pravilniceasca condică a lui Alexandru Ipsilanti, încă din 1780, știu că evitarea pericolelor guvernării arbitrare impune fragmentarea puterii, adică, spargerea ei în mai multe părți, și exercitarea fiecărei „bucăți” prin prerogative limitate în timp. În universități, puterea executivului, exercitată, în esență, de rector, trebuie contrabalansată în mod evident de forul legislativ, adică, senat, și restrânsă la un orizont de timp compatibil cu evitarea posibilelor abuzuri de putere. Pentru că, ne spune, lordul Acton, „puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Din acest punct de vedere, cultura occidentală, în principiu, democratică, propune un model de conducător dispus să accepte o guvernare limitată atât din perspectiva scopurilor de atins prin exercitarea puterii deținute, cât și din perspectivă temporală. Rectorul cu viziune occidentală acceptă voluntar să împartă puterea cu ceilalți, recunoaște orizontul de timp foarte limitat ce-i stă la dispoziție și, spre binele instituției pe care o conduce – n-am folosit verbul a păstori, pentru că oamenii, în general, universitarii, în mod special, nu sunt oi –, își recunoaște efemeritatea mandatului în raport cu istoria entității în fruntea căreia a ajuns în mod vremelnic, în orice caz, nu prin vreun soi de predestinare. Rectorul de tip occidental nu se comportă ca un vizir, așa cum procedau Brătienii, spre exemplu, care, deși implicați activ în modernizarea țării, nu reușeau să se dezbare de apucăturile orientale. În România, o astfel de necesitate este cu atât mai imperioasă, cu cât întreaga structură executivă a universităților, de la prorectori până la decani și prodecani, depinde de facto și în ultimă instanță de hotărârea rectorului. Or, ideea creșterii numărului de mandate potențiale, prin artificii legislative, într-un dispreț flagrant față de principiile fundamentale ale statului de drept, poate crea, în practică, o structură de putere hipercentralizată, monolitică și anchilozată, transformând absolut necesara democrație universitară, dinamică și mereu regeneratoare, într-un sistem pseudo-democratic, validat din patru în patru ani, acum, din cinci în cinci, printr-un plebiscit aproape inutil. Limitarea numărului de mandate deținute de un rector constituie cel mai bun obstacol în calea potențialelor derapaje de autoritate, care, prin natura lor, sugrumă pluralitatea punctelor de vedere, critica justificată, libertatea de gândire, exprimare și acțiune.Un rector autoritar guvernează o mulțime de inși muți și timorați, de fricoși. Or, universitatea reprezintă societatea la microscară, un eșantion social. De aceea, valorile ei trebuie să fie identice cu ale celei mai bune societăți în care vrem să trăim, iar cea mai importantă dintre acestea este libertatea individuală, aflată întotdeauna într-un raport antinomic cu puterea, mai ales, cea concentrată și matusalemică. Fiind ales democratic de comunitatea academică, rectorul rămâne primus inter pares, însă fără a deține puteri cu mult mai mari decât oricare alt membru al acesteia, nici din perspectivă temporală, nici din perspectivă „cantitativă”.

Rectorul este, prin definiție, un fel de ministru de externe al universității, prezintă și reprezintă imaginea acesteia. Or, universitatea constituie, prin excelență, un rai al cărților și al ideilor, al dezbaterilor civilizate și serioase, un creuzet născător de valori, principii, idealuri. De aceea, rectorul trebuie să aibă anvergură intelectuală, să fie un veritabil cărturar, un om care își cunoaște domeniul de specialitate, ca o condiție obligatorie, dar care, în același timp, manevrează cu lejeritate cuvântul scris și vorbit, unul care citește, de pildă, poezie, beletristică, istorie și teorie politică, chiar dacă predă geologie. Altfel, limitarea la propriul domeniu de expertiză face din el o victimă a limbajului de lemn, un om cu orizont extrem de limitat. Anvergura intelectuală îi va permite să înțeleagă temele sociale aflate în discuție la un moment dat. Spre exemplu, i-ar da posibilitatea să înțeleagă cu adevărat cât de nociv este plagiatul într-o societate și să intervină în dezbaterile publice, chiar dacă în discuție se află numele prim-ministrului sau al ministrului de interne, transmițând punctul de vedere al universității sale, una care, ocupându-se cu educația tinerilor, trebuie să condamne practicile frauduloase de avansare în carieră, pentru a da un exemplu elocvent învățăceilor. Nu îmi place rectorul-tehnician, cu limbaj de lemn, preocupat excesiv sau exclusiv de aspecte birocratice, ci rectorul-filosof, de tip iluminist. Nu apreciez rectorul-funcționar, expert în regulamente, în dedesubturi administrative, în subtilități birocratice, care știe numărul de prize din campus sau meniul de la cantina studențească, ci îl prețuiesc, de pildă, pe cel aflat la curent cu apariția în limba română a unei cărți fundamentale, indiferent de domeniu. Evident, nu oricine poate fi un intelectual erudit precum T. Maiorescu, un savant veritabil precum V. Barbu, însă în lumea universitară, există, totuși, oameni îndrăgostiți de idei și cărți, ce pot aspira la un astfel de statut. Nu îmi place universitatea-corporație sau „antreprenorială”, așa cum o mai denumește neolimba birocraților de la Bruxelles, ci, universitatea de tip iluminist, al cărei ideal este dragostea de cunoaștere, una care transmite ideile, valorile, tradițiile lumii civilizate. Nu îmi place universitatea-laborator, în care tinerilor li se bagă pe gât cele mai noi scormoniri ale „inginerilor sociali”, ale „inginerilor sufletului”, după cum îi numea Stalin. Prefer rectorul iubitor de carte serioasă, „veche” și de idei trecute prin sita fină a timpului, unul care își evaluează colegii prin criterii calitative, din punct de vedere „spiritual”, nu unul care judecă personalitatea cuiva în funcție de aberanți indici stahanoviști, indiferent dacă ei se numesc Hirsch, GS, WS etc.

În esență, îmi place ceea ce eu aș numi, evident, metaforic, rectorul luminii. În Epistola către Efeseni (6:12), Sfântul Apostol Pavel spune: „noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti”. Pentru a-i desemna pe acești stăpânitori ai întunericului, latinii foloseau sintagma rectores tenebrarum, similară celei folosite de Sfântul Augustin atunci când vorbește despre lupta creștină pentru triumful binelui. Cu siguranță, nu există oameni sau conducători răi din naștere. Toți ne naștem în lumină. Însă, din nefericire, există, la fiecare dintre noi, predispoziția căderii în păcat, adică, în întuneric. Or, dorința excesivă de stăpânire constituie una dintre sursele majore ale prăbușirii din lumină în beznă. În lumea universitară, putem evita acest păcat potențial în primul rând limitând, prin „mecanisme constituționale”, exercitarea puterii monolitice și matusalemice.

Gabriel Mursa este profesor de Economie şi Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi preşedintele Institutului Hayek România