Despre întâlnirea cu Diavolul

„Nu-ţi pune semnătura alături de Satana, nici atunci când acesta este de acord cu tine, căci nu ştii ce-ţi pregăteşte necuratul!” Am citat cu aproximaţiile de rigoare din părintele Steinhardt. Vorba aceasta mi-a reaminti-o, un alt părinte, Eugen Barz, care slujeşte la o parohie românească de pe lângă Madrid. Acum, în perioada sărbătorilor, ispitele sunt mari. Nici nu ştii cine îţi apare în cale şi nici ce târg îţi propune. Diavolul ca nimeni altul, apelând la intrigi şi linguşeli, ştie să-ţi intre pe sub piele. Şi odată intrat acolo, greu mai poţi scăpa de el.

Cuvintele părintelui Steinhardt mi-au adus aminte de o conversaţie pe care am purta-o, pe la sfârşitul anilor 90 cu Alexandru Paleologu, în Sala Paşilor pierduţi. Regretatul senator mi-a povestit, printre altele, despre modul cum a fost racolat de Securitate. N-a fost o mărturisire, ci o adevărată spovedanie, desprinsă parcă din Demonii lui Dostoievski. Cadrul în care s-a desfăşura spovedania lui Paleologu mi s-a părut extrem de potrivit unei astfel de conversaţii. Frescele ce împodobeau pereţii aveau menirea să scoată din contingent discuţia ce atingea pe-alocuri demonicul şi inefabilul. Vocea graseiată a profesorului, precum şi gesturile sale, pluteau ca un fum încolăcindu-se peste imensele picturi murale, cu personaje şi vietăţi stranii, conferind dialogului un suflu hieratic, sacerdotal. Cel puţin acesta e sentimentul pe care l-am avut ascultându-l. E posibil să mă fi înşelat.

Îl cunoscusem încă de pe la începutul anilor optzeci. Era mereu prezent la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Venea seara şi se aşeza, de obicei, la masa lui Virgil Mazilescu, unde se adunau majoritatea optzeciştilor nonconformişti. Era de-o eleganţă şi de un bun simţ cuceritor. Acorda atenţie fiecărui mesean, chiar şi necunoscuţilor veniţi din provincie. Mai târziu, când a apărut zvonul legat de delaţiunea sa, m-am gândit că poate prezenţa lui pe terasa şi în cârciuma Uniunii nu era întâmplătoare. Poate că distinsul senator, care nu avea atunci nici o funcţie şi nici nu era angajat la vreo instituţie, se afla în misiune. Alexandru Paleologu nu te trăgea însă de limbă. Participa la conversaţie, fără să trezească nici un fel de suspiciuni. De altfel, cine l-ar fi putut suspecta atunci pe un astfel de personaj care făcuse puşcărie politică şi ura comunismul că ar fi semnat pactul de colaborare cu Diavolul şi ar fi scris rapoarte despre tot ce se petrecea în jurul lui. Nu, nimănui nu i-a trecut prin minte un astfel de gând. Sunt, totuşi, curios dacă în perioada anilor optzeci securitatea mai apela la serviciile sale şi dacă senatorul le dădea curs. Opiniile sale despre regimul Ceauşescu erau cât se poate de tranşante. Ele erau rostite fără emfază, cu nobleţe şi o notă de firesc ce impresiona auditorul. Menirea lor era mai degrabă să pună lucrurile la punct decât să provoace pe interlocutori.

Dar iată ce mi-a povestit regretatul senator în Sala Paşilor pierduţi despre modul cum a acţionat securitatea atunci când l-a racolat în închisoare în perioada anilor 50: „Eram la o colonie de muncă. Ne-au trimis să executăm o lucrare la un terasament, în apropiere de locuinţele construite pentru gardieni. În timp ce lucram, deodată au răzbătut pe o fereastră deschisă câteva măsuri dintr-un menuet de Mozart. Muzica s-a auzit doar câteva clipe, dar ele mi s-au sedimentat definitiv în memorie. În momentele de cumpănă, muzica aceasta răsuna în sufletul meu, umplându-mă de speranţă şi lumină. Tot atunci mi s-a deschis în faţă şi perspectiva unui peisaj ce parcă avea legătură cu transcendentalul. Stăteam cu faţa spre braţul Dunării, se putea vedea la o distanţă oarecare stuful, zona lacustră. O lumină crudă, extrem de violentă, umbre precis conturate, mişcătoare în acelaşi timp te învăluiau din toate părţile, creându-ţi senzaţia stranie că Dumnezeu se află undeva în preajma ta şi că, în semn de consolare, te bate discret pe umăr… Diavolul însă şi el se afla pe-aproape.

Paleologu a întâlnit diavolul în anii fericiţi ai tinereţii sale, când ducea „o existenţă lipsită de griji”, iar trupul îi „deborda de viaţă”. Diavolul i-a apărut sub forma unei vampe, dar şi în chip de tânăr frumos şi elegant, deposedat de substanţa sa lăuntrică, ce conversa în salon cu o lejeritate neverosimilă, tânăr pe care, văzându-l, scriitorul „a simţit fiori reci brăzdându-i şira spinării”. Atunci întrebarea pe care şi-o pus-o în sinea sa Alexandru Paleologu a fost: „Personajul mi se pare foarte cunoscut, oare unde l-am mai întâlnit?” De fapt, nu-l întâlnise nicăieri. Impresia de deja-vu se datora unor reminiscenţe culturale. Lejeritatea cu care vorbea tânărul, gesturile pe care le făcea, îi aduceau aminte de personajul Hlestacov din Revizorul lui Gogol, dar şi de tânărul pictor Ceartkov din povestirea Portretul al aceluiaşi autor. „Nu cumva acesta sunt eu?” s-a întrebat atunci Paleologu. Nu, nu era el, era diavolul ce-i apăruse-n cale. Era ispita. „Nu ştiu de ce – mi-a spus autorul Bunului simţ ca paradox – unii folosesc expresia inteligenţă diabolică, asta nu există, e doar o aparenţă. Inteligenţa ţine de esenţă. Pentru diavol întâlnirile cu adevărul sau cu esenţa sunt fatale. Necuratul prinde consistenţă doar într-un cadru înconjurat de fals şi de minciună. Odată rostit adevărul, diavolul dispare. Un sofist dotat cu verb – şi-a continuat ideea Paleologu – poate să pară inteligent, dar el poate să fie însuşi necuratul.”

Chiar dacă diavolul a încercat să-l seducă pe scriitor în anii tinereţii, el i s-a relevat abia la maturitate, în perioada de detenţie, când „experienţa din penitenciar” ajunsese într-o fază critică. „L-am văzut mai întâi, şi-a continuat relatarea domnul Alexandru Paleologu, în imaginea cretină şi bestială a gardienilor.” Aceştia erau însă diavoli de rang inferior, a căror prezenţă îi devenise familiară.

La 40 de ani, câţi avea atunci când a ajuns la Jilava, închisoarea i s-a părut scriitorului mult mai suportabilă decât armata, unde trăise „într-un mediu luxos”, ducând o viaţă extravagantă, fapt care-i amintea de nişte scene cu junkeri descrişi în paginile romanelor lui Lev Tolstoi. Adevărata întâlnire cu diavolul s-a petrecut la un rechizitoriu de rutină. Diavolul i s-a înfăţişat sub forma unui ofiţer de securitate îmbrăcat în civil, extrem binevoitor, care, după două ore de amabilităţi, i-a făcut o propunere neaşteptată. Să devină delator. Scriitorul s-a uitat la el, a zâmbit cu blândeţe fumându-şi liniştit ţigara oferită de torţionar. Iar la sfârşit, strivind mucul în scrumieră, a zis nu. Refuzul acesta nu a fost spus razant, brutal, ci rostit cu precauţie, învăluit într-un nor de fraze elegante desprinse din salon. „Parcă nu vorbeam eu, ci altcineva din mine, tânărul Hlestakov. Nu voiam să supăr ofiţerul. Fusese extrem de politicos cu mine, i-am răspuns cu aceeaşi politeţe… De ce, nu ştiu… Poate că intrasem, fără să-mi dau seama, în jocul lui. Poate că-l ispiteam, la rândul meu, determinându-l să fie din ce în ce mai insistent… Apoi lejeritatea mea s-a tranformat în încăpăţânare. Am devenit deodată ferm. Mi-am apărat poziţia cu demnitate, fără să renunţ însă la eleganţa exprimării. şi aceasta l-a enervat pe ofiţer… Brusc, el şi-a pierdut răbdarea.” Ascultându-i vorbirea elegantă, graseiată, cu fraze frumos rotunjite din condei, ofiţerul şi-a ieşit din minţi, cârpindu-i două palme peste faţă. „Ei bine, mi-a spus Paleologu, palmele acestea m-au salvat. După ce le-am primit, m-am simţit ca şi cum aş fi trecut prin Purgatoriu. Eram cu sufletul curat. Hlestakovul ce dădea vesel din coadă înlăuntru meu, jubilând la fiecare frază, îşi luase tălpăşiţa, îndreptându-şi paşii spre un alt cotlon… Mai târziu, mi-am dat seama că acesta a fost doar un preambul şi că adevărata încercare o să vină mai târziu. Şi aşa s-a întâmplat…”

După doi ani scurşi în închisoare, Diavolul a reapărut. Paleologu se afla la penitenciarul din Botoşani. Detenţia, din câte mi-a mărturist, nu era chiar dintre cele mai dure. De altfel, scriitorul se obişnuise cu condiţiile din închisoare. Într-o zi, probabil, mai spre înserat, a fost chemat din nou în camera de anchetă. Inchizitorul lui s-a dovedit a fi un tânăr foarte bine educat, cu purtări aristocratice. A avut atuncea loc (după cum scriitorul şi-a dat seama mai târziu) o întâlnire a unui Hlestakov, aflat în aşteptate, cu un alt Hlestakov, ales parcă anume pentru a face faţă unei conversaţii elevate. Cei doi Hlestakovi au stat de vorbă pe îndelete despre foarte multe lucruri şi s-au înţeles perfect. Spre finalul întâlnirii, tânărul ofiţer de securitate i-a făcut scriitorului oferta bănuită. Paleologu l-a privit surâzând cu ironie, astfel că ofiţerul a simţit nevoia să adauge: „Oferta mea e mai degrabă formală şi chiar dacă o veţi refuza – vorbeau respectuos unul cu celălalt, folosind pronumele de politeţe –, cum cred că veţi face, vă garantez că nu veţi suporta nici un fel de consecinţe… Vom rămâne în aceleaşi relaţii amiabile, iar tratamentul din închisoare nu se va înăspri…” Şi atunci neclintitul Paleologu a tresărit. „În fond ce-ar fi să accept colaborarea?” şi-a spus el. Şi imediat a găsit şi o motivaţie: „Dar chiar şi Soljeniţîn semnase un pact cu KGB-ul şi doar faptul că s-a îmbolnăvit de cancer şi a fost purtat dintr-un lagăr în altul l-a salvat. Dacă Soljeniţîn a făcut-o, eu de ce n-aş face-o. Experienţa e destul de interesantă… În fond, e vorba de psihologie, nu?!” Şi a semnat. „De data asta diavolul a acţionat cu perfidie, trimiţându-mi acea motivaţie de care m-am agăţat – mi-a mărturisit Paleologu. De ce-mi venise tocmai atunci în minte numele lui Alexandr Soljeniţîn nu pot să-mi dau seama nici acum. Cineva parcă îmi şoptea la ureche: «Păi vezi, şi Soljeniţîn, păi vezi, şi Soljeniţîn…» Ei, bine, dragă poete, faptul acesta nu pot să mi-l iert. De ce am căutat să mă spăl pe mâini, apelând tocmai la acest exemplu?! Nu, gândul acesta a fost de-a dreptul diabolic! Iată cu ce mijloace subtile lucrează necuratul! Uşor, uşor, cazi în plasa sa şi nu mai ai scăpare.”

Nichita Danilov este scriitor şi publicist