Despre libertatea creaţiei şi responsabilitatea autorului

În contextul recentelor scandaluri literare care au arătat necesitatea unor conversaţii mai ample, FILIT Iaşi a fost gazda unei dezbateri, excelent condusă de realizatorii emisiunii „Timpul prezent” de la Radio România Cultural, Adela Greceanu şi Matei Martin. Sub numele „Libertatea creaţiei şi conştiinţa socială în literatura contemporană”, vineri, 20 octombrie, la Casa Muzeelor din Iaşi au fost invitaţi scriitori şi activişti, reprezentanţi ai unor minorităţi şi grupuri vulnerabile, alături de scriitorul Radu Vancu, profesor de literatură şi preşedintele PEN România.

Întrebat dacă scriitorul are vreo responsabilitate pentru literatura sa, Radu Vancu a răspuns afirmativ. Citându-l pe Milan Kundera care spunea că „singura etică a literaturii priveşte evoluţia internă a genului”, acesta a ţinut să contextualizeze vremurile în care autorul ceh făcea această afirmaţie, în plin totalitarism, când preocuparea autorilor era pentru autonomia artei faţă de amestecul politicului. În democraţie, spune Vancu, cu ale cărui poziţii umaniste am rezonat pe tot parcursul serii, responsabilitatea este mai amplă decât cea faţă de estetică. El a concluzionat totuşi că nici scriitorul, nici cititorul nu au dreptul de a-i restrânge libertatea de exprimare, respectiv receptare, a celuilalt, iar modul în care această discuţie este purtată azi în literatura română va contura felul în care aceasta va arăta în viitor.

Scriitoarea, profesoara şi activista romă, Delia Grigore, a susţinut şi ea libertatea scriitorului de a se exprima aşa cum consideră, punând accent însă pe responsabilitatea în faţa celor despre care scrie, inclusiv prin documentarea despre situaţia acelor grupuri în perioada vizată de ficţiune. Între libertatea absolută a scrisului şi conştientizarea responsabilităţii cunoaşterii subiectului, ea mută accentul spre cea din urmă.

Laura Grünberg, scriitoare feministă şi autoare de literatură pentru copii, a precizat că discuţia are sens dacă considerăm că literatura are, pe lângă un rol estetic, şi o funcţie socială. Dând exemplul cărţii pentru copii „Insula libertăţii”, scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt – autor prezent cu o seară înainte pe scena Teatrului Naţional –, ea a susţinut înţelegerea libertăţii în sensul uneia sociale, în care libertatea unui individ nu o lezează pe a celorlalţi. Iar în cazul literaturii pentru copii, care nu au dezvoltat încă un aparat critic, responsabilitatea autorului este evidentă.

Vlad-Levente Viski, activist LGBT, directorul Asociaţiei MozaiQ, a atras atenţia asupra încercărilor unei mişcări conservatoare de a cenzura anumite voci ale grupurilor marginale sau minoritare şi despre „clash-uri intelectuale” între progresişti şi conservatori. Pe lângă aceasta, a vorbit despre nevoia de contextualizare a unor cărţi care, deşi în urmă cu 10-20 de ani nu foloseau terminologia acceptată în prezent, au fost receptate pozitiv de către comunităţile (queer) vizate şi au generat schimbare socială.

În ecuaţia scriitor-cititor, Radu Vancu a insistat pentru dialog şi folosirea literaturii ca mijloc de a crea empatie, de a-l cunoaşte pe Celălalt. Delia Grigore a pledat pentru curiozitate, o pluralitate a perspectivelor şi puterea literaturii de a determina schimbare în societate. Laura Grünberg a militat pentru scoaterea copiilor dintr-un anumit confort intelectual, folosind metode adecvate. Ca soluţie pentru o parte dintre poveştile contestate în plin curent cancel culture (ex. Alba-ca-Zăpada pentru sărutul fără consimţământ), ea a recomandat păstrarea lor şi explicarea contextului epocii în care au fost scrise, precum şi aducerea în actualitate a temelor abordate. Vlad-Levente Viski s-a întrebat cum aducem la lumină poveşti tulburătoare care pot declanşa reacţiile unor grupuri aparţinând majorităţii, sensibile la anumite teme.

Accesul scriitorilor aparţinând diverselor minorităţi la edituri importante a fost un alt subiect atins, concluziile tuturor fiind că este nevoie de o platformă şi pentru vocile mai puţin vizibile (prin „ridicarea vălului” şi „conştientizarea dublei-conştiinţe”, termeni propuşi acum mai bine de un secol de autorul afro-american William Du Bois). Adela Greceanu a adus în discuţie conferinţa TED a scriitoarei nigeriene Chimamanda Adichie despre pericolul unei singure poveşti, iar Delia Grigore a menţionat că sunt doar două edituri în România care publică autori romi.

Am avut impresia că dezbaterea a fost foarte nuanţată, fără exprimarea unor opinii ferme vizavi de cum ar trebui procedat în cazul unor discuţii precum cele dintre Valeriu Nicolae şi Bogdan-Alexandru Stănescu (primul, declarându-se indignat de reprezentarea unor personaje rome din carte, a solicitat o dezbatere publică cu privire la rolul literaturii şi responsabilitatea scriitorilor şi a instituţiilor care validează, inclusiv prin acordarea de premii, calitatea acesteia). Delia Grigore s-a declarat şi ea tulburată de paginile incriminate de Nicolae din cartea lui BAS, pe care însă nu-l acuză sau suspectează de rasism. Ea crede însă în necesitatea ca în spaţiul public să aibă vizibilitate şi recenzii sau reacţii ale unor cititori/ scriitori romi, ale căror voci să facă cunoscute perspectivele lor, ca reprezentanţi ai minorităţii în cauză, faţă de astfel de texte.

Înainte de controversa apărută totuşi la ceva timp de când romanul Copilăria lui Kaspar Hauser a fost premiat, care a generat poziţionări destul de rigide, cu mici excepţii, de-o parte şi de alta, a mai existat o dezbatere prilejuită de publicarea caricaturilor lui Mohamed în diverse reviste occidentale (2005) şi atacul asupra revistei Charlie Hebdo (2015) care s-a soldat cu moartea unor ziarişti. Atunci, una dintre cele mai cunoscute voci din cultura română, Andrei Pleşu, s-a pronunţat pentru abţinerea de la libertatea de exprimare, chiar dacă aceasta are loc într-o ţară democratică, atunci când aceasta ar aduce atingere unor lucruri sfinte pentru anumite religii sau popoare. Ca răspuns, artistul Dan Perjovschi a desenat, foarte sugestiv, un interval în care era permisă libertatea de exprimare (de aici <- -> până aici).

În aceste condiţii, are scriitorul cu adevărat libertate de expresie? Dacă da, aceasta vine cu un asterisc, care trebuie clarificat şi definit de nişte instanţe juridice, morale, de anumite părţi ale societăţii care au mai mare acces la aceste instanţe sau pot pune presiune publică care să determine apariţia autocenzurii din partea scriitorului?

S-a vorbit despre sensibilitatea cititorului, care merge în ambele direcţii: atât din partea minorităţilor către majoritate, dar şi din partea majorităţii către marginali. Anul trecut, în statul Texas s-au înregistrat peste 1200 de cereri de cenzurare sau interzicere a unor cărţi, majoritatea din partea unor asociaţii conservatoare. Când solicităm scoaterea unor cuvinte sau pasaje, s-ar putea să deschidem o cutie a Pandorei care să genereze un precedent pentru o sumedenie de astfel de cereri venite din diverse zone ale societăţii, cu influenţă mai mică sau mai mare asupra factorilor decizionali, şi ale căror rezultate sunt greu de anticipat.

La fel, în discuţie s-a vorbit despre rolul experimental al literaturii, despre nevoia de experiment. Cum mai poate experimenta un tânăr autor în contextul în care apare această presiune fantastică de a fi foarte atent cu zonele în care poate să-şi direcţioneze scrisul. Un tânăr licean se va putea considera suficient de stăpân pe un subiect pentru a-l putea aborda? Sau literatura va trebui scrisă doar de persoane care au absolvit studii superioare (eventual un doctorat) în domeniul pe care vor să-l atingă în cartea lor? Rămâne literatura un tărâm în care oricine este tentat se poate aventura, urmând ca lumea literară să decidă care carte este bună sau nu, la fel cum în artă oricine poate crea, iar lumea artei decide care lucrare este sau nu valoroasă?

Într-o discuţie publică a Laviniei Branişte, avută cu două zile înainte, în acelaşi loc, am întrebat-o cum vede ea speţa. A răspuns că un scriitor matur, cu notorietate, trebuie să fie atent la diferitele posibile sensibilităţi ale cititorilor, dar un debutant care scoate ediţii limitate ca tiraj (1-200 de exemplare) îşi poate permite şi trebuie să experimenteze, fără a-şi impune vreo autocenzură. Răspunsul a arătat existenţa unui conflict interior între nevoia de a experimenta, fără presiune şi oprelişti, pe care scriitorul o are intrinsec, şi responsabilitatea socială care apare odată cu vizibilitatea şi succesul.

Dezamăgitoare pentru unii dintre cei care-i admiră opera a fost poziţia lui Mircea Cărtărescu, exprimată duminică tot pe scena Teatrului Naţional. După ce iniţial l-a acuzat pe Valeriu Nicolae de delaţiune într-o postare pe Facebook, acum, la insistenţele moderatoarei, s-a pronunţat pe subiect prin minimalizarea lui. Fundamentală este libertatea de expresie, care nu poate fi încălcată. În rest, conform lui, între cei 3000 de scriitori profesionişti din România nu cunoaşte existenţa unora care să fie „pe faţă” rasişti sau antisemiţi, chiar dacă admite că există vreo câţiva sexişti, o maladie pentru dispariţia căreia ar fi nevoie de încă o generaţie. Potrivit lui Cărtărescu, scriitorii români sunt „ok din acest punct de vedere”, iar tot ce e nevoie pentru a evita situaţii care să stârnească controverse este doar bun-simţ.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi