Despre literatură şi lege

În urmă cu o săptămână, l-am văzut pe colegul meu de la "Marii Clasici", Nosferat Berbeleanu, reputat eminescolog, mergând fără ţintă şi gesticulând panicat pe coridoarele Universităţii. Mi-am dat seama că se simţea rău şi m-am repezit să-l ajut. Mi-a mărturisit că se afla într-o mare "dilemă procedurală" şi că ar avea nevoie de un sfat competent. Am decis să-l ascult, nu pentru că m-ar da competenţa afară din casă, ci pentru că insul vorbea destul de incoerent, convingându-mă imediat de necesitatea sprijinului urgent. "Mă confrunt cu un caz singular", şi-a început Nosferat explicaţia. "Acum trei ani, un avocat m-a contactat ceremonios pentru a mă ruga să-l primesc într-un program de studii doctorale. Dorea să scrie o teză despre Eminescu sub îndrumarea mea, în vederea obţinerii titlului de doctor în filologie. L-am întrebat, firesc, dacă are şi licenţă în Litere ori măcar vreun masterat de specialitate. Mi-a zis că nu, făcuse doar Dreptul, însă se considera calificat să-l abordeze pe poetul nepereche, care-i fusese lumină spirituală însoţitoare de-a lungul existenţei. Bine, am replicat, dar nu cred că legea permite transferuri între domenii diferite de studii. Ba da, m-a asigurat cu morgă profesională individul. Aprofundase toate articolele juridice şi, după el, nu exista nici o prevedere care să interzică migraţia transdisciplinară a unui studios de tipul lui. În plus, vedea Dreptul şi Literele ca fiind fraterne în zona mai amplă a umanioarelor. Ar fi propus oricum un subiect de interacţiune între cele două specializări. Ce subiect, am întrebat neliniştit? Eminescu, procuror, mi-a răspuns calm. Cum Eminescu, procuror? Da, a încercat să mă lămurească: luceafărul poeziei româneşti a fost, în publicistica sa, şi autorul celor mai complete rechizitorii (împotriva jefuirii neamului!) din câte se întocmiseră vreodată în interiorul sistemului nostru legislativ! Plănuia să scrie despre aceste rechizitorii, scoţând în evidenţă latura de penalist a lui Eminescu…"

Profesorul Berbeleanu s-a opri, părând să nu mai găsească drumul. Dădea din mâini convulsiv, precum un nevăzător abandonat într-o clădire necunoscută. L-am ghidat către culoarul cel mai apropiat. A continuat: "Îmi amintesc limpede cum i-am zis domnului avocat că nu-l pot accepta. Tema îmi suna straniu şi nu mă puteam baza că autorul ei ar fi rezistat, luând în consideraţie profesiunea-i dificilă, rigorilor programului doctoral într-un domeniu pe care, cu toată iubirea sa pentru Eminescu, nu-l cunoştea. Am bănuit atunci că a înţeles argumentele mele. Ne-am despărţit amical. Totuşi, cu două zile în urmă, ce să vezi? Vine avocatul la Universitate cu ditamai lucrăroiul – de vreo mie de pagini – sub braţ, strigându-mi vesel că a terminat. Ce aţi terminat, îl interoghez eu speriat? Teza, spune. Cum teza? Da, teza de doctorat. Era cât pe ce să ies din termenul legal, de trei ani, domn’ profesor! N-am vrut să aveţi complicaţii birocratice din cauza mea. Am tras aşadar la galere şi, iată, am finalizat. V-am adus-o să o citiţi şi, eventual, să o corectaţi – deşi, vă asigur, e foarte bună! – înainte de a o preda celor de la motoarele de căutare, pentru efectuarea raportului de similitudine (veţi vedea că va ieşi sută la sută originală: nu sunt eu dintre plagiatorii ăia de la televizor, îmi respect munca!). M-a apucat subit un sindrom vertiginos paroxistic, dar m-am ţinut, eroic, pe picioare, pentru a-i readuce în memorie amănuntul că nu-l primisem la doctorat. Ca atare, am menţionat, el nu fusese doctorand în acest interval, nu făcuse Şcoala doctorală şi nu figura în acte ca student. Nici eu nu aveam deci cum să apar drept îndrumător al unei astfel de teze. Certamente, nu existau documente atestatoare ale respectivului demers academic. Am precizat şi că tocmai mă apucase o ameţeală teribilă, întrucât m-a luat de după umeri – aşa, ca tine, în momentul de faţă! -, protector, pentru cazul în care m-aş fi prăbuşit…" Mi-am retras mâinile, nedorind să-l stingheresc pe Nosferat.

Profesorul a mers însă înainte cu povestea: "Avocatul a replicat că, ba cum să nu? Eu îi eram coordonator de lucrare! Ba nu, am spus. Ba da, domn’ profesor, s-a răstit el, după care m-a învăluit într-o pledoarie juridică despre drepturile inalienabile ale persoanei, inamovibilitatea judecătorilor şi coroborarea articolelor din lege. La sfârşit, am fost lovit de o revelaţie: într-adevăr, eu îi îndrumasem teza fără a fi în cunoştinţă de cauză vizavi de această realitate! Dreptatea era de partea lui! O singură problemă apăruse între timp şi de aceea am, în prezent, o mare dilemă procedurală, din care nu ştiu cum să ies. M-aş bucura să mă poţi consilia. Doctorandul a schimbat titlul iniţial al lucrării, ceea ce generează complicaţii administrative imense…" "Şi cum se cheamă acum teza?" m-am pomenit eu întrebând prosteşte. "Eminescu, procuror-şef!" a zis Berbeleanu cu o ultimă sforţare, după care a căzut inert pe ciment.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi