Despre nevrednicie

Am citit şi eu – ca toată lumea bună – bestseller-ul internaţional al profesorului Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, publicat în 2017 la noi de editura Polirom, în traducerea lui Adrian Şerban. Carte speculativă în mare parte, desigur, dar remarcabilă prin erudiţia sa excelent asimilată şi claritatea argumentaţiei. Pentru cei care nu aţi interacţionat deja cu ea (şi vă spun aici, fără ezitări, că merită să o faceţi!), precizez că Harari – detaliu sesizabil încă din titlu – studiază, pe baza puţinelor şi controversatelor mărturii istorice şi antropologice pe care le avem, evoluţia noastră (cu origini pierdute în negura milioanelor de ani!) pe Terra. Informaţiile cu care operează autorul sunt, uneori, fascinante, iar modul cum le organizează într-o demonstraţie limpede şi coerentă te cucereşte indubitabil, intelectual vorbind, chiar dacă, repet, anumite ipoteze pot părea sprijinite mai mult pe imaginaţia cercetătorului decât pe soliditatea argumentului ştiinţific. Nu despre asta vreau să vorbesc însă în cele ce urmează. Mă interesează doar unul dintre scenariile, cumva "parabolice", creionate în planul subtil de volumul amintit – nevrednicia omului în raport cu propria-i evoluţie. Cum adică, vă întrebaţi? Simplu. Bazându-se pe dovezi biologice, geografice, geologice şi culturale, Harari sugerează că homo sapiens a evoluat numai în varianta lui colectivă (în postură de grup deci!). Individul, pe de altă parte, a involuat mai degrabă, serios, de-a lungul secolelor de aşa-zis "progres".

Ceea ce Harari numeşte "revoluţia cognitivă" (fenomen care va rămâne şi în continuare, luat în sine, un uriaş mister!) nu a însemnat neapărat o fericire pentru exponenţii speciei noastre. Deşi comunitatea s-a dezvoltat prin acest enigmatic "salt" spiritual, mergând spre o nouă "revoluţie" – cea "agricolă" – generatoare de progres fulminant, aproape "peste noapte" (în termeni istorici!), "inşii" ca atare au început să experimenteze tragedii personale, decăderi dramatice, epidemii, conflicte, disperări legate de viitorul incert şi, se înţelege, profunde sentimente de alienare. Astfel de tribulaţii nu existau în perioada, cum ar veni, "mai primitivă" a omului, când, în calitate de "vânător-culegător", el era individualist, pragmatic, supravieţuitor şi lipsit de griji "socio-economice", într-un cuvânt, fericit. Consecinţa cea mai descurajantă şi, totodată, paradoxală a "evoluţiei" o reprezintă totuşi diminuarea inteligenţei. "Vânătorul-culegător" devenea mai isteţ în fiecare zi, prin procesarea, cu simţurile în alertă, a mesajelor oferite de mediul înconjurător. Învăţa rapid şi înţelegea natura pe care, uşor-uşor, a ajuns să o domine. Urmaşii lui – "cognitivi", "agricoli", "pre-moderni", "industriali", "post-moderni" şi "post-industriali" – şi-au pierdut acuitatea, permiţând colectivităţii, treptat, să decidă în locul lor. S-a mers până în punctul în care cei mai mulţi nici nu au mai priceput mecanismele după care funcţionau. Binele comunitar a determinat un insurmontabil rău personal.

Problema a căpătat amploare în ultima jumătate de secol, când "depersonalizarea" reprezentanţilor speciei umane s-a accelerat tulburător. Gândiţi-vă, bunăoară, la insul contemporan, a cărui supravieţuire însăşi ar putea fi pusă în pericol, dacă nu s-ar găsi rapid butonul salvator, tehnologia aptă să controleze până şi cele mai banale împrejurări de viaţă (tehnologie căreia, ilustrativ, grosul grupului, covârşitoarea majoritate a oamenilor carevasăzică, nici nu-i înţelege secretele!). Altfel spus (Harari nu o spune direct, dar ne invită să deducem asta!), noi, misterioasa specie homo sapiens, ne-am "nevrednicit" faţă de starea noastră primordială. Poate vă veţi mira, însă nu mă tulbură gândul dacă trebuie ori ba să-i dăm dreptate lui Yuval Noah Harari. Cum se întâmplă îndeobşte, unii probabil îl creditează entuziast, iar alţii îl contestă vehement. Altceva este simpatic aici. Harari îşi construieşte scenariul din unghiul teoriei evoluţioniste, concluzionând (reamintesc: nu nemijlocit, ci alegoric!) că individul nu s-a arătat vrednic de marele dar al Naturii – capacitatea de a evolua. Ce strigă teoriile concurente asupra originii omului? Fix acelaşi lucru! Creaţioniştii îl consideră pe Adam nevrednic de darul primit, "căderea" biblică fiind expresia "involuţiei" noastre. Chiar şi intervenţioniştii (adepţii ideii intervenţiei unor rase superioare, extraterestre, în crearea speciei umane!) cred ferm că rezultatul construcţiei biologice arhetipale a dezamăgit, din moment ce, după at-tea milenii, "părinţii" nu au mai revenit în lumea "progeniturilor", preferând, în cel mai bun caz, să o studieze de la distanţă. Aşadar, teoriile formative, deşi extrem de polemice una cu alta, converg totuşi pe palierul "dezamăgirii". De aceea, vin şi întreb: cum ai reuşit oare tu, homo sapiens, să fii "nevrednic" în relaţie cu propriile-ţi standarde hermeneutice, adică, practic, în relaţie cu tine însuţi?

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi