Despre o întâlnire cu Ion Irimescu

Pe maestrul Ion Irimescu l-am întâlnit cu o zi înainte ca marele artist să împlinească vârsta de 95 de ani, l-am vizitat în atelierul său situat pe strada Pangrati, nu departe de sediul TVR, unde i-am luat un interviu. Spaţiul în care îşi desfăşura activitatea venerabilul sculptor – nu am cum să-i zic altfel – semăna cu interiorul unei catedrale, în care ecoul paşilor şi cel al glasurilor se înălţa lovindu-se mai întâi de bolţile înalte, pentru a se răsfrânge apoi în cascade cristaline peste pereţii şi sculpturile din jur. Mi s-a părut ceva copleşitor, asta cu atât mai mult cu cât spaţiul atelierului era străjuit de un fel de amvon, spre care suia o scară în spirală făcută parcă din firicele subţiri de fum – cel puţin aşa mi s-a aşezat ea în memorie –, amvonul nu era altceva decât o mica garsonieră suspendată în aer, unde artistul se odihnea după orele de muncă şi unde mai primea câte o admiratoare, asta mai mult în zilele în care doamna sa pleca la cumpărături sau la cimitir.

Atelierul sculptorului Ion Irimescu îmi aducea aminte de castelul din celebrul film al lui Orson Welles, Cetăţeanul Kane. Era doar o scurtă impresie. Căci, în curând, ochii mi s-au obişnuit cu imensitatea, astfel că atât spaţiul, cât şi personajele ce-l populau mi-au devenit familiare. Sculptorul m-a primit într-o dispoziţie bună, însoţit îndeaproape de soţia lui, ca de o umbră ocrotitoare. Cu zâmbetul larg, întins pe faţa sa distinsă şi braţele deschise, artistul m-a privit adânc în ochi, poftindu-mă să intru. Am făcut înconjurul atelierului, oprindu-ne din loc în loc să privim câte o lucrare mai nouă sau mai veche. M-au impresionat strălucirea lor şi formele cu rezonanţe muzicale. Păreau nişte trupuri surprinse într-un dans sacru pe portativ. Sfidau gravitaţia, ieşind din contingent. Gândul m-a dus la Brâncuşi şi la Modigliani. Poate că sculptura lui Brâncuşi era un punct de pornire. Sau un punct de întâlnire în transcendent. Modigliani un alt punct, din care se năşteau formele alungite cu rezonanţe muzicale. Mesajul lor era însă unul şi acelaşi. Pentru Irimescu, ca şi pentru Brâncuşi şi Modigliani, arta era, deopotrivă, „taină şi credinţă”, iubire, zborul spre lumină, tot ce te apropie de misterul creaţiei lui Dumnezeu. „Am modelat materia căutând linia continuă – mărturisea Brâncuşi – şi când mi-am dat seama că nu o găsesc m-am oprit, parca cineva nevăzut m-ar fi lovit peste mâini.” Brâncuşi nu găsea linia care să definească adevărul – de fapt a găsit-o – fiindcă linia se ascundea ca o spirală sau ca un şarpe ce-şi mişca propria sa coadă în interiorul materiei, acolo unde se ascunde şi miezul infim al creaţiei, miez unde „mâinile artistului” se umplu de suflul materiei pe care o modelează. De Modigliani îl apropia, probabil, atracţia pentru nuditatea subliminală şi formele extatice ascunse în interiorul materiei. Ion Irimescu a mers pe urmele lor, descoperind senzualitatea acolo unde nu e altceva decât un gol. Iar golurile prin jocul lor ritmic apropie sculptura lui Ion Irimescu de cea a lui Henry Moore, unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX.

Din miezul tăcerii, Brâncuşi a sculptat zborul, pasărea măiastră, oul, infinitul. Tăcerea lui Ion Irimescu are un conţinut profund muzical. La el cântă linia şi punctul. Cântă şi atomul, cântă şi particulele infime de materie desprinse din hău. Liniile sale au rezonanţă bizantină; ele par să izvorască din icoanele ce umplu bisericile noastre. Descoperim în ele conturul chipului maicii Domnului, conturul aripilor frânte ale îngerilor, frânturi din cântecele sacre şi harpele la care cântă îngerii iubirea lor, descoperim şi gesturile umane, transfigurate de iubire şi de milă faţă de firul de iarbă, de picătura de rouă şi de tot ce-i sfânt. Sculptura lui conţine muzică şi poezie, contopite într-o rugăciune, adresată deopotrivă omului şi Domnului. „Între toate minunile lumii, – spune el – triumfă misterul solar, maternitatea.” Tema naşterii şi renaşterii materiei l-a urmărit mereu, cum l-a urmărit şi pe contemporanul său britanic Henry Moore, cu arta căruia Ion Irimescu are multe puncte comune, inclusiv obsesia pentru formele abstracte.

Viziunea lui Ion Irimescu despre artă este cât se poate de clară. El, după cum a mărturisit, nu sculptează după modele. Sculptează idei şi sentimente. Materializând depozitarul ancestral ce se află sedimentat în interioritatea sa. Desigur, materializarea nu se face la un mod brut. Ci, pentru a-şi configura ideile, sculptorul face apel atât la impulsurile imaginaţiei sale – să ne amintim de mărturisirea sa, de momentele când tresare din somn şi îşi aşterne ideile, sub forma unor schiţe, pe o foaie de hârtie – dar şi la memoria sa culturală îmbogăţită de-a lungul anilor. Prin urmare, aceste idei şi aceste viziuni sunt ajustate în momentul naşterii lor luând o formă cât mai expresivă, în consens cu noile tendinţe ce se manifestă în arta contemporană.

La prima vedere, parcursul său biografic nu are nimic neobişnuit. Ion Irimescu s-a născut la Arghira, în apropiere de Fălticeni. A absolvit şcoala primară din acest oraş mirific pentru arte, după care a urmat cursul liceului din aceeaşi localitate, unde şi-a manifestat pentru prima data talentul, pictând decorurile unor scenete de teatru organizate de profesori şi elevi. A urmat, la vremea potrivită, cursurile Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Bucureşti, unde a avut şansa să-i aibă ca profesori pe Dimitrie Paciurea şi Oscar Han, personalităţi de prim rang ale artei româneşti, şi nu numai, din prima jumătate a secolului XX. Anumite linii din Sărutul şi portretele lui Oscar Han, ca şi Himerele lui Paciurea pot fi regăsite în creaţia lui Irimescu. Destinul a făcut în aşa fel încât începuturile sculpturii sale să fie îndrumate de aceşti mari înaintaşi, dar şi contemporani ai săi. Probabil că Ion Irimescu nu ar fi ajuns la armonioasa formă a golurilor ce ne trimit cu gândul la sculpturile lui Henry Moore dacă n-ar fi trecut prin această şcoală de elită românească, unde l-a cunoscut şi pe Ion Jalea, unul din protectorii săi. După absolvirea Şcolii Naţionale de Arte, Ion Irimescu a fost numit profesor de desen la o şcoală din Fălticeni, apoi la Bucureşti şi Slatina. Parcursul său artistic cuprinde şi un popas la Paris, unde a obţinut o bursă de studii urmând apoi cursurile unei academii de arte. După revenirea în ţară, cariera sa artistică urmează un curs ascendent; sculptorul participă la cele mai importante expoziţii naţionale şi internaţionale, fiind încununat cu numeroase premii.

Un punct nodal al biografiei sale reprezintă căsătoria. Ion Irimescu s-a căsătorit la vârsta de 30 de ani, cu Eugenia Augustina Melidon. A se nota că soţia sa, ca de altfel, şi mama sa aveau o descendenţă armenească, fapt trecut cu vederea de către mulţi biografi ai săi. Probabil că aici chemarea sângelui şi-a spus cuvântul. Căci şi una din marile sale iubiri a fost tot o armeancă, sculptoriţa Ioana Kassargian, mai tânără cu 33 de ani decât el, şi care a avut o influenţă covârşitoare asupra artei sale. Şi dacă tot am făcut această paranteză, simt nevoia s-o dezvolt. Povestea de iubire dintre Ion Irimescu şi Ioana Kassargian a venit atunci când artistul împlinise vârsta de 57 de ani. Deci, la mijlocul existenţei lui. A fost o dragoste nebună. Căzut în mrejele tinerei armence, sculptorul n-a avut nici o scăpare. Totuşi, după cum mi-a relatat pictorul Bogdan Bârleanu, care în perioada studenţiei a avut privilegiul să locuiască în atelierul lui Ion Irimescu, chiar în amvonul care-i servea sculptorului şi loc de alcov, şi a cunoscut toată povestea, în cele din urmă a avut loc şi despărţirea. Întorcându-se intempestiv de la Paris, unde fusese împreună cu soţia, sculptorul a surprins-o în flagrant delict pe tânără armeancă, nu în altă parte, ci tocmai în alcovul lor. Şocul a fost atât de tare, încât sculptorul a trecut printr-o depresie profundă din care a ieşit cu greu.

Ioana Kassargian a avut o influenţă nu numai asupra vieţii lui, ci i-a schimbat, după cum mi-a spus Bogdan Bârleanu, şi parcursul său artistic. Altfel apare sculptura sa până la întâlnirea cu Ioana şi altfel după. Acele forme şi elemente muzicale întâlnim şi în sculpturile tinerei armence. Sculptoriţa a avut un destin tragic, îmbolnăvindu-se de o boală cruntă, scleroză în plăgi, care i-a grăbit sfârşitul, stingându-se din viaţă în 1985, la 49 de ani. Ion Irimescu a murit în 2005, la vârsta de 102 ani. În toată povestea aceasta cel mai mult a avut de suferit, pare-se, doamna Eugenia, care a făcut acatiste, peregrinându-se şi rugându-se pe la toate bisericile din Bucureşti şi din împrejurimi. Unele guri rele spun că blestemele sale nu au rămas fără ecou şi că boala cumplită de care a suferit artista s-ar fi tras de aici. Pentru Ion Irimescu întâlnirea a fost una benefică. Ioana nu i-a alintat doar sufletul, ci i-a deschis ochii şi spre un alt mod de-a face artă.

L-am vizitat atât la atelierul situat din Pangrati, cât şi acasă, situată pe strada Zambaccian, într-o casă la fel de impunătoare, plină de tablouri şi sculpturi. M-a întâmpinat în prag cu o faţă zâmbitoare, alături de doamna sa Eugenia. Încadraţi de tocul întunecat al uşii, sculptorul şi soţia lui păreau desprinşi dintr-o stampă japoneză. Privindu-i, gândul m-a dus la Hokusai şi la cele 36 de imagini ale Muntelui Fuji. Desigur, în preajma mea nu se zărea nici un munte, se profila doar turnul Televiziunii Române acoperit de pâclă, care în lipsă de altceva mai bun putea fi confundat cu un pisc.

Dacă trupul i se mai împuţinase din pricina vârstei, spiritul – şi asta n-o spunem din complezenţă – i-a rămas viguros şi tânăr. La cei 95 de ani ai săi, programul său de lucru începea la ora 8 dimineaţa, când artistul intra pe Pangrati, şi se termina la ora 12.00, când Ion Irimescu părăsea atelierul, urmat ca o umbră de soţia sa, pentru a se odihni. Noi însă ştim că un artist lucrează şi atunci când se odihneşte. Căci odihna şi somnul său sunt bântuite de idei şi viziuni. În timpul conversaţiei cu Ion Irimescu, am surprins-o pe soţia sa îndreptându-şi cu discreţie ochii în direcţia amvonului, unde părea să se mişte o umbră ascunsă după perdele, şi clătinând uşor din cap. Gestul ei nu a rămas neobservat de venerabilul ei soţ, care privind-o cu coada ochilor chicotea încetişor.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist