Despre putrefacţie şi germenii ei specifici

– Măcar nu ne-am opintit mult să-l cărăm pînă la groapă.

Pe urmă Gicuţă schimbă vorba şi mă întreabă cu respect – odată ce-s om cu carte, de! – dacă ar fi bine să-şi facă în curte o fîntînă, ţinînd cont de proximitatea cimitirului. Şi-mi explică:

– Acuma, că bătrînu’ a dat colţu’, adică a făcut loc în casă, cum se zice, ne-am gîndit să ne extindem. Vasăzică, să facem o verandă aici, pe urmă să dărîmăm coşmelia moşnegilor de colo, dacă tot au mierlit, şi să facem o vilişoară pentru Costeluş, că trebuie, na!

– Azi sînt alte pretenţii – intervine şi Sofica, soţia lui Gicuţă – nu mai e ca înainte.

– Da. Mai punem noi, mai pune Costeluş din Anglia – şi facem. Trebuie, dom’le! Ne-am gîndit să săpăm şi de-o fîntînă. Avem apă curentă, dar nu se ştie cînd te lasă ăştia cu buza umflată.

– Că se tot sparge conducta, dă explicaţii Sofica. Fonduri europene, cică, da’ primarul a pus conductă mai subţire, ca să… ştii matale, adaugă Sofica, frecînd degetul arătător de degetul mare de la mîna dreaptă. Că nu se mai satură.

Apoi Gicuţă îmi expune pe larg dubiile sale în privinţa posibilei incompatibilităţi între proiectata fîntînă şi cimitirul aflat chiar deasupra, gard în gard cu grădina lor. Că cimitirul cauzează: strică apa, o-mpute, infectează pămîntul, aerul, cum devine la o adică cînd tragi vînturi, ştii, cînd te balonezi şi te b., înţelegi? Ce mai! Orice mort după ce e băgat în groapă nu mai este mort, e ucigaş, dom’le! Omoară oamenii vii, fiindcă se-mpute, putrezeşte şi p-ormă alimentează pămîntul, rădăcinile, vegetaţia copacilor cu tot felul de germeni, care se transmite, pîş-pîş trece la om carevasăzică. Spune şi la televizor. Şi chestia asta îl pune pe gînduri. N-are el carte multă, dar atîta lucru pricepe: Cadavrele moarte e lucru dracului, dom’le! Infectează apele cu germeni de… asta… de putoare, cum să spună, de putrezeală…

– De putrefacţie, zic.

– Da, de putrefacţie, se luminează Gicuţă la auzul cuvîntului. Da’ nu numai de putrefacţie, care e-un proces normal carevasăzică, ci şi de germenii specifici ai mortului, că omul nu moare aşa, de-a’mboulea, moare de-o boală, de ceva, cu germenii ei specifici, înţelegi? Pe urmă gazele care se ridică din cadavrele moarte la suprafaţa pămîntului, trec prin pămînt, prin piatră, prin tot. Şi prin ciment trec, că degeaba face ăştia capace şi cavouri, şi urcă la suprafaţă, dom’le, exact ca gazul metan, cînd uiţi aragazul deschis. Că Sofica l-a uitat o dată şi era să ne facă îngeraşi.

– Da, confirmă Sofica, am nişte boale de cobării, m-am inervat cu ele şi am uitat să…

– Bun! o întrerupe Gicuţă şi abordează peroraţia. Nimica nu poate opri emanaţia asta. Spune şi la televizor, că are germenii specifici. Cel mai mult mă tem de infectarea apei.

– Infestarea, îl corectez.

– Infectarea, infestarea – tot aia. Fincă vreau să fac fîntînă şi morţii sînt ai dracu’ de aproape. Te înconjoară şi p-ormă te omoară cu zile carevasăzică. Morţi, da’ ucigaşi, dom’le, nu stă dracului în starea lor de morţi. Cum arată şi la televizor. Deci, ce părere ai matale? Să-mi fac sau să nu-mi fac fîntînă?

Încerc să-i răspund cît mai doct, conform cu statutul meu de om cu carte. Dar nu prea reuşesc. Mă învîrt în jurul cozii argumentelor şi văd în acest timp dezamăgirea de pe faţa lui Gicuţă – nu vorbesc ca la televizor, ce mai!

În fine! Îl lăsăm pe Gicuţă înnodat în dubiile sale şi intrăm în cimitir. Găsim mormîntul tatei, smulgem cîteva buruieni rebele de pe el, îndreptăm candela. Am fi vrut s-o aprindem, dar am uitat chibriturile acasă. Ah, uitarea asta! Într-o zi o să uităm toate şi… şi o să devenim şi noi numai buni de infectat cu germenii specifici.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist