Despre rivalitate

Exerciţiul paideic m-a lăsat mai degrabă nedumerit. „Să nu te baţi“ suna aiuritor, în contextul în care eu – înzestrat de natură, dintotdeauna, cu kilograme în plus – mă „ciocneam“ frecvent cu prietenii de joacă, ieşind, relativ uşor, victorios, mai ales în lupta corp la corp. Apoi, observaţia „să nu mai stai niciodată cu spatele“ (la inamic) mi se părea o aberaţie, de vreme ce „interacţiunile“ noastre marţial-infantile, deşi dese, treceau mai repede ca ploaia de vară, întărindu-ne ulterior, într-un mod misterios, simpatiile reciproce. Bine­înţeles, anii au trecut, iar eu, crescând, am început să pun discursul patern în perspectivă.

Treptat, îi desluşeam dedesubturile, din unghiul întâmplărilor imediate ale existenţei mele iniţiatice. De pildă, în gimnaziu, se dezvoltase o rivalitate intensă între mine şi un coleg de clasă. Nu îmi amintesc exact motivul, dar bănuiala mea de adult este aceea că, fiind amândoi mai solizi decât restul băieţilor, ne dădea ghes impulsul de a vedea care dintre noi ar fi fost cu adevărat, la o adică, cel mai tare.

Confruntările fizice (numeroase) rămâ­neau însă neconcludente. Nici unul, nici celălalt nu ne arătam dispuşi să mergem până la capăt, simţind, probabil, în adversar un pericol mai mare decât cel sugerat de con­fraţii pirpirii. Toate, până într-o recreaţie, altfel banală, când rivalul meu depăşi, insolent, limita provocărilor obişnuite şi mă zgândări serios pe scoarţa reptilian-iraţională a cerebelului. Ne-am încăierat vârtos în praful de pe podea şi în chiotele delirante ale colegilor.

Enervarea mi-a dat aripi mai ceva decât taurina unui Red Bull şi, după câteva răsuciri spectaculoase, mi-am anihilat oponentul, reuşind să-l ţin imobilizat, cu gâtul răsucit, timp de mai multe minute, la pământ. S-a sunat şi am fost nevoiţi să ne ridicăm. Amân­doi, prăfuiţi iremediabil. El, roşu la faţă, ciufulit şi cu expresie umilită, eu, elibe­rat, triumfător, acceptând, cu zâmbet macho, ura­lele şi bătăile pe umăr ale amicilor. Intrase deja profesoara de matematică în clasă, aşa că s-a făcut linişte şi ne-am aşezat în bănci.

Deo­dată, s-a auzit un pocnet grotesc, de pepene aruncat de la etaj pe asfalt, iar eu am văzut, pentru o clipă, stele verzi. M-au trezit din buimăceală hohotele nestăvilite ale colegilor şi iritarea doamnei de mate: „Luca, Luca, ce-ai păţit?!? Vrei să mergem la to­varăşa directoare?“ Luca era, desigur, riva­lul neîm­păcat. În puţine secunde, m-am dumirit. Perfidul episod, derulat fără ştirea mea, se clarifică dezolant: învinsul revenise tiptil, de la banca lui din spate, şi îmi arsese, cu toată puterea, o culegere de probleme Olivotto – mare, grea, cartonată – peste cap, spre deli­ciul necruţător al „canaliei de uliţi“. Atunci am înţeles, cum­va epifanic!

Am înţeles faptul că, printr-o eschivă dibace, poţi schimba instantaneu sorţii unei bătălii. Din învins fizic, Luca a ajuns, într-o clipă de execuţie vicleană, învingător moral. Se înţelege că am rămas, perplex, în bancă, negăsind nici o variantă convenabilă de reacţie. Retorica lui padre-învăţătorul îmi de­venise, prin tribulaţie empirică, mai palpabilă ca oricând! Instinctul meu (eronat) o crzuse inutilă. Şi totuşi, în condiţii ideale, cum ar putea ajunge o astfel de mentalitate – a neîncrederii structurale în celălalt – caducă? Nu există, cred, decât un singur răspuns: prin intermediul codului unanim acceptat onoarei, care este, la rigoare, înnăscut în om şi nu dobândit.

Când îţi induci cenzura stimei de sine (o formă de demnitate umană, în ultimă instanţă) în comportamentul social, ai şanse – chiar şi în postura de om rău intenţionat ab origine – să capeţi respect pentru lege. Un duel (fie el şi încheiat cu o victimă) e etic, atâta vreme cât respectă regulile egalităţii de şanse între adversari şi se aşează în orizontul exclusivist al respectabilităţii. Rămân, prin urmare, cu o singură nedumerire legată de sfaturile tatălui meu, de acum aproape patruzeci de ani.

Dacă onoarea constituie o trăsătură înnăscută a individului, de ce simţea oare bătrânul că, pe meleag mioritic, n-ar trebui să întorci niciodată spatele celuilalt, ci, aşa cum ne învaţă şi oaia năzdrăvană, să fii mereu treaz şi să-ţi ţii „câinii bărbaţi“ aproape de tine? Nu de alta, dar am şi eu un băiat şi, din când în când, o mai fac pe shakespearianul Poloniu…

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi