Deteritorializare

Cu ceva mai mult de jumătate de secol înainte, în primii ani ai existenţei teritoriului şi ai construcţiei teritorialităţii româneşti, I.C. Brătianu vorbea exact pe dos despre cele două populaţii ale primelor fragmente ale românităţii: „Cine dintre noi de dincoace de Milcov a vizitat Moldova a văzut că Moldovenii sunt mult mai înaintaţi în agricultură. Intereselor materiale sunt mult mai dezvoltate decât dincoace de Milcov. Acolo toţi proprietarii, afară de puţine excepţiuni, îşi cultivă singuri proprietăţile, ei le exploatează, ei fac comerciu. Fiecare om cu puţină inteligenţă în Moldova este agricultor, este industriaş şi această activitate a producţiunei face onoare părţii de dincolo de Milcov. (…) Dar noi, (mun­tenii- n.n.) a căror viaţă materială şi ale căror interse sunt mai puţin complicate decât ale fraţilor de peste Milcov trebuie să înţelegem că noi am suferit mai puţin decât dânşii (prin secetă şi mutarea administraţiei la Bucureşti în 1862-n.n.) – un text obţinut prin amabilitatea istoricului şi jurnalistului Mihai Chiper .

Eugen Lovinescu greşea, dar nu şi I.C. Brătianu! Primul, amăgindu-se că identifică structura profundă a populaţiilor, de fapt s-a edificat doar asupra structurii ei superficiale! A fi mai mult contemplativ decât practic, sau invers, nu depinde neapărat de structura identitară a unei populaţii, care e o caracteristică profundă a acesteia, ci mai mult de modul de practicare al teritoriului, care ţine, mai degrabă, de teritorialitatea superficială. E la fel de utilă părerea lui Lovinescu asupra înţelegerii „structurii profunde“ a unei populaţii ca şi afirmaţia preşedintelui Emil Constantinescu făcută în debutul campaniei electorale din 1996, la Ruginoasa, potrivit căruia „moldovenilor le-ar lipsi spiritul de învingător“; sau ca şi acel fragment al lui Sadoveanu din debutul romanului Baltagul: „Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn fiecărui neam. Pe ţigan l-a învăţat să cânte cu cetera şi neamţului i-a dat şurubul. (…)“

De ce Brătianu nu greşeşte? Pentru că el nu face decât constatări fără pretenţii filosofice, fie ele şi deterministe, ca în cazul lui Eugen Lovinescu. Un singur fapt e de necontestat. În răstimpul dintre cele două afirmaţii, modul de practicare al teritoriului de către populaţia Moldovei (apusene) a suferit o schimbare radicală, producându-se între cele două componente inţiale ale sta­tului român (Moldova şi Muntenia) chiar şi o basculare a modernităţii. De la un sistem economic, care se baza pe o armătură de centralităţi puternic ierarhizate, fiecare cu funcţiile teritoriale specifice, care îi asigurau coerenţa, în primii ani ai existenţei proiectului national, la fragmentele teritoriale subregionale şi ineficient recentrate ale perioadelor ce au urmat. Chiar dacă frâna distanţei era mare la jumătatea secolului al XIX-lea (de un sistem cât de cât coerent de căi ferate nu putem vorbi decât de la finalul deceniului al VIII-lea), densitatea ridicată a centrelor de polarizare a vieţii economice suplinea acest neajuns. În statul moldovenesc al anului 1859 funcţionau aproximativ 80 de târguri (inclusiv marile oraşe), care în spaţiul moldovenesc al acelor vremuri au generat nu numai urbanitate, ci şi un pavaj eficient al influenţelor urbane în teritoriu. Teoretic, în cea mai mare parte a teritoriului moldovenesc puteai practica distanţa de acasă la târg şi din nou acasă în cel mult 24 de ore.

Această degradare a relaţiilor (devenite) intra-regionale e rodul unei inginerii teritoriale fără precedent în spaţiul central şi est european, mai ales că vorbim de structuri teritoriale amice, ce au consimţit, de comun acord, realizarea uniunii. Să încercăm să înţelegem mecanismele care au stat la baza acestei degradări.

*Caracteristică fundamentală a unui teritoriu, centra­litatea nu este un produs exclusiv al geometriei. Ca reper şi ca element structurant al unui teritoriu, centra­litatea este un construct mai degrabă cultural, un produs, deopotrivă social, economic şi politic. Centralitatea nu e unică; în funcţie de repere şi de scara de analiză, vorbim mai degrabă de o succesiune de centralităţi, intuite şi explicate de geograful german W. Christaller în teoria locului central. Centralităţile se ordonează trans-scalar: cele locale tind să se agrege în clustere, subordonân­du-se unor localităţi urbane de talie mai mare şi mai bine situate în raport cu geometria relaţiilor spaţiale. Acestea din urmă, pot genera centralităţi superioare, ce au capacitatea de a insera micile organizări spaţiale obţinute până la scară globală. Fiecare centralitate generează o structură teritorială ai căror locuitori îşi au propriul mod de practicare a teritoriului, propria teritorialitate, iar în raport cu cei din exterior ceea ce îi defineşte e identitatea. (Pe săptămâna viioare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi