Dezeminescianizarea României

Am citit de curând câteva articole despre grupările naţionaliste din Ucraina care m-au făcut invidios pe ţara vecină. Unul era din revista Time, din 7 ianuarie 2021, intitulat Like, Share, Recruit: How a White-Supremacist Militia Uses Facebook to Radicalize and Train New Members (Apreciază, distribuie, Recrutează: Cum o organizaţie militară de supremaţie a rasei albe foloseşte Facebook-ul pentru a radicaliza şi antrena noi membri), altul de pe NBCNews din 5 martie 2022, intitulat Ukraine's Nazi problem is real, even if Putin's 'denazification' claim isn't (Problema nazistă a Ucrainei este reală, chiar dacă pretenţia „denazificarii” a lui Putin nu este), şi altul din The Guardian, din 13 martie 2018, Ukraine's National Militia: 'We're not neo-Nazis, we just want to make our country better' (Organizaţia Militară Naţională a Ucrainei: „Nu suntem neo-nazişti, noi doar vrem să ne facem ţara mai bună”).

Când spun invidios nu exagerez cu nimic, chiar îi admir pentru faptul că au avut energia, curajul, resursele şi voinţa de a crea o mişcare la nivel naţional, unită, organizată care să facă totul pentru ţară, chiar şi cu preţul armelor. Nu mă interesează diversele denumiri date de unii sau de alţii, precum neo-nazişti sau ultra-naţionalişti, aceste conotaţii erau de aşteptat într-o lume în care orice iese din tiparul banal al cotidianului şi al corectitudinii politice devine automat nazist. Aşa ceva este rar în Europa la ora actuală, este demodat, arătat cu degetul, condamnat chiar, sau luat în râs. Bărbaţii şi femeile care ies la antrenamente duminica îmbrăcaţi în haine de camuflaj, în loc să meargă la pescuit sau la grătare, ori să stea pe telefoane, sunt văzuţi ca nişte extremişti ciudaţi. Acum, în Europa „civilizată” se promovează doar o iubire vagă faţă de ţară şi o dedicare puternică pentru întreaga lume în ansamblul ei, pentru toate drepturile posibile şi imposibile, suportabile sau nu, într-un amalgam fără culoare şi fără gust, călâi. Iubirea naţională este aproape interzisă în mod tacit. Diversitatea e mai importantă decât naţionalismul. Oricât ar vrea să fie de bună, corectitudinea politică totuşi nu te ajută la nimic, ba mai mult, complică şi încurcă lucrurile în mod inutil, drenând energiile pe iluzii şi superficialităţi.

Ucrainenii sunt oameni duri, la ei încă s-a putut, dar sincer să fiu, mi se pare că odată cu aderarea la UE, dacă se va întâmpla vreodată, totul se va pierde şi la ei şi vor ajunge ca noi, indiferenţi faţă de orice, iubitori doar de bani şi distracţie, de banal. Ţara, integritatea şi interesele ei vor dispărea sufocate de dreptul şi dedicaţia pentru întregul continent. UE nu va putea niciodată să accepte aşa ceva între graniţele sale. Batalionul Azov va fi convertit de a doua zi în club de dans artistic tradiţional, cel mult.

Articolele menţionate mai sus, aparţinând unor publicaţii respectabile care ştiu despre ce vorbesc, demonstrează că Putin are dreptate, există naţionalism extrem în Ucraina. Dar întrebarea care se pune este, ce treabă are el cu asta? Era necesară o invazie a unei ţări care are cetăţeni iubitori de ţară şi dedicaţi? Au intrat acei oameni peste Rusia, cumva? Este logic şi drept să încerci să invadezi cu totul o ţară care are organizaţii naţionaliste pentru a o „linişti”? Evident că răspunsul este unul categoric negativ. Şi Elveţia îşi obligă cetăţenii să aibă arme şi să facă serviciul militar în mod organizat, să participe la antrenamente, să îşi respecte şi să îşi cinstească patria, să aibă tot felul de simboluri. E ţara cu cele mai multe buncăre antiatomice pe cap de locuitor din lume, dar nu i-a trecut nimănui prin cap să o invadeze ca să o „liniştească”…

Presupusa „denazificare” a Ucrainei invocată de Putin este o contradicţie în termeni, el însuşi fiind un ultranaţionalist de cea mai pură speţă, şi orice astfel de om îşi respectă semenii. Toţi cei care urmează aceeaşi filosofie de viaţă se recunosc şi se ocolesc. Aşa cum articolul de pe NBCNews pomenit mai sus arată, toţi ştiau dinainte că Ucraina protejează şi îşi ajută naţionaliştii, dar asta e doar pentru autoapărare, nu va fi niciodată posibilă o invazie, precum cea a lui Hitler, a Europei sau oricărei alte ţări de către Batalionul Azov. Şi să fim serioşi, nu s-ar putea ajunge niciodată la genul de nazism din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu cred că se mai pune problema pogromurilor, a lagărelor de concentrare, a exterminării în masă. Ştiu că nici problema războiului nu se punea până acum mai bine de o lună, dar e totuşi o diferenţă mare de viziune în lume faţă de mijlocul secolului XX.

Ucrainenii sunt de admirat pentru romantismul demodat cu care îşi iubesc ţara. Românii şi-au pierdut acest sentiment, din păcate. De aceea noi nu am fi rezistat atâta timp, dacă am fi fost atacaţi de ruşi. Ne-am fi împiedicat unul de altul, politicienii s-ar fi certat între ei, şi-ar fi aruncat vina unul către altul în cel mai penibil mod, mulţi ar fi fugit din primele zile, ţara ar fi căzut în mâinile invadatorilor în timp record. Şi poate chiar ar fi fost mai bine aşa, ca să ne învăţăm minte, să simţim din nou pe pielea noastră adevărul crud pe care multă vreme l-am uitat sau ignorat.

Nu am fi avut cum să rezistăm, ne-am pierdut dârzenia. Singurii care ar mai fi putut lua arma în mână şi ar fi luptat până la ultimul glonte ar fi fost mult pomeniţii şi ponegriţii „daci liberi”, cei care protestează împotriva vaccinului, împotriva globalizării, care sunt ironizaţi pe site-urile de socializare, dar aceştia sunt insuficienţi, neantrenaţi şi neorganizaţi, şi mulţi dintre ei chiar ridicoli prin naivitatea şi fantezismul lor. Entuziasmul acestora n-ar fi suplinit lipsa de antrenament, armament şi viziune militară necesare.

Majoritatea covârşitoare a conaţionalilor actuali sunt indiferenţi sau inutili din acest punct de vedere, cel militar. Puţini sunt care mai pledează precum Eminescu în Scrisoarea III pentru sacrificiul patriotic şi iubirea necondiţionată şi radicală pentru patrie. Desigur că invocăm cu toţii versurile respective, dar numai în mediul online, la o bere sau la ora de limba română. În rest, lupta o purtăm cu noi înşine. Pe noi ceilalţi români ne deranjează corupţia care ne roade ca un cancer, nesimţirea şi incultura, dar atât. Problemele mari sunt doar subiecte de dezbateri, de discuţii interminabile, acţiunea e pe ultimul plan.

Eminescu ar putea fi considerat ultranaţionalist în ziua de azi, îşi iubea ţara nebuneşte, patima asta iese la iveală atât în opera poetică, cât şi în publicistica lui. Dar se lupta cu morile de vânt, nu avea cu cine. Sfârşitul Scrisorii III arată furia lui şi strigătul neputinţei: „Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,/ Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”

Pentru Putin strofa asta cred că era de ajuns pentru o invazie a României pe motivul „întemeiat” al „dezeminescianizării” ţării. Noroc de NATO că ne lasă liniştiţi să dormim şi ne suflă în lumânare. Noapte bună!

Briscan Zara este scriitor şi publicist