Din iepoca lui Ceaşcă adunate/ Şi-napoi la lume date

Înaintea mea s-a născut un frate, Eugen, care a murit de mic copil. La câteva luni după aceea a apărut penicilina. Mama este convinsă şi astăzi, i-a spus ei un doctor, că Eugen ar fi trăit dacă exista această penicilină. „Lasă, cumnată – a ogoit-o cam tont o soră de-a tatei – că o să faci altul”. „Îmi venea s-o strâng de gât”, zice mama şi astăzi cu lacrimi în ochi, deşi cu anii durerea ei s-a mai atenuat. Mda, timpul le rezolvă pe toate! Dar tanti Lucreţia a avut dreptate în felul ei mahalagesc, bădărănesc, cum să mai zic. Mama m-a născut pe mine, apoi pe sora mea, Doina.

M-am născut în februarie 1955, cu vreo lună înainte de înfiinţarea Tratatului de la Varşovia, staniştea ţărilor socialiste, printre care şi România, „lagărul socialist” din jurul Uniunii Sovietice. Aşadar, în plin război rece. Bineînţeles, nu ştiam asta – de războiul rece vreau să zic. De război tata ştia cu asupra de măsură. A fost în Rusia cu nemţii, a stat doi ani la Odesa, pe vremea lui Antonescu, era sergent, comanda un Faust Patron, de care şi-a amintit toată viaţa, apoi a fost până-n Cehoslovacia, ţinea minte că slovacii erau mai sărăcuţi, ca pe la noi, în timp ce cehii erau mult mai gospodari, dar mai închişi ca oameni. Tata a avut subordonat pe un ţigan din Tomeşti, Cerbu îi zicea, avea o expresie strâmbă, ca de cerb, la bătrâneţe a lăsat pe Oarba (aşa-i ziceau ţiganii, că avea nişte ochelari cu multe dioptrii) şi a trăit pe deal, într-un bordei, cu o ţigăncuşă tânără. L-au chemat copiii acasă: „Hai, tată, că ne faci de râs în faţa satului”.

Cu cât era sărăcia mai mare, cu atât erau oamenii mai de treabă, concluziona tata. Însă nu ştiau nici părinţii mei de războiul rece, decât dacă ascultau radio „Europa liberă”. În afară că mai vorbeau oamenii pe la colţuri ce auziseră cu o seară înainte la „Europa liberă”. Nu ştiau decât un fel de snoave politice: de pildă, cu Hruşciov, care şi-a scos pantoful în plină şedinţă a Naţiunilor Unite şi a bătut cu el în nu ştiu ce pupitru. În fine, va fi fost adevărat, dar nu bindiseau ei de asta, cum nici acum eu nu mă omor după politică. De unde se vede că aşchia nu sare departe de trunchi. Ca mai tot românul, m-am învăţat de mic de la părinţi, de la sătenii mei să-mi fie silă de politică, ceea ce mi se întâmplă şi acum. Mai este câte un politician pe care-l suport, dar… cu o floare nu se face primăvară. Admit şi faptul că politicienii sunt necesari, dar… De la o vreme nici nu mă mai uit la ştiri. Nu că mă laud cu asta.

Însă nu o făceau decât rareori. Adică părinţii mei să asculte politică. De făcut nici nu se punea problema. Nu ştiau nici sătenii, nici, în general, românii. Să nu ne amăgim. Fiecare îşi caută de viaţa lui, de serviciu, de iubirile şi de familia lui. Indiferent de regim, că e comunist sau capitalist. E drept, în munţi erau nişte partizani care au murit eroic, unii au sabotat industria, se zicea. Sigur, în mintea adulţilor adăstau americanii şi modelul lor, dar… ce putem să ne facem cu ruşii ăştia? Şi-au pus gabja pe noi, ne-au pus căpiţala-n bot şi… gata. Lasă că şi americanii ne-au lăsat de izbelişte, s-o spunem pe bună dreptate. Au împărţit Europa, iar noi ne-am nimerit de partea cea ne-bună, cea cu ruşi, bată-i focul să-i bată! Iar când se urcă Ivan pe divan…

Aşa vorbeau şi se chitcăiau oamenii în serile de toamnă sau iarnă, la gura sobei, la desfăcat păpuşoi sau la scărmănat lână, cu paharul de vin alăturea, iar eu îi ascultam cu ochi holbaţi. Că pe vremea aia nu erau televizoare. Iar jucăriile erau doar nişte păpuşi din cârpe făcute de mama. Aman se mai pricepea să facă nişte moniţoi din cârpe colorate. Era ca o zână, nu altceva! Când atingea cu mâna ei magică – gata păpuşa! Sau făcea un păpuşoi dintr-un ştiulete de porumb şi mătasea lui. Sau ne jucam cu ciocleje de popuşoi, sau trăgeam o linie pe o foaie ruptă din caiet şi făceam două tabere: dacii şi romanii. Şi, nu ştiu cum, însă la mine câştigau întotdeauna dacii. Dar mai bine nu vă mai vorbesc despre naţional-socialismul meu incipient. Sau mai pumneam câte-un şoricel pe sub bundiţa tatei până-l omoram – cam astea erau distracţiile noastre. Şi ascultam poveştile tatei şi a lui nenea Mihai din război, de la Odesa şi din munţii Tatra. Ooo, ce de-a poveşti!

Şi în timp ce eu căutam păpuşile să văd ce au pe dedesubt: chiloţi sau ce – cei mari puneau ţara la cale: Lasă să mai treacă oleacă, olecuşoară, olecuţică, să ne facem frate cu dracul până trecem puntea, că nu-i dracul chiar aşa de negru, că am trecut noi prin atâtea, d-apoi… să nu facem din ţânţar armăsar, ce mi-e Rada baba, ce mi-e baba Rada…., să mai şidem, să mai videm, o să trecem noi şi peste asta, cum am trecut atâtea. Numai o să vezi cum o să vină americanu, zicea nenea Mihai, fratele tatei, colo, cu tancul în dealul Păunului: Welcome, uncle Sam! Şi ce, pe urmă… Şi pe urmă do svidania, cioloveci, o să umble câinii cu covrigi în coadă mai ceva ca la Paris, o să ne ţinem cu mâinile de pântece de bine ce ne va fi, o să mâncăm numai papă domnească după aceea. Şi colaci copţi în rolă şi o să bem vin fiert cu zahăr şi piper. Până atunci să ne ocupăm de casă, de gospodărie, de copii, de neamuri, de serviciu, de nunta lui ăla mare, de botezul lui cel mic… Ca întotdeauna. De când e lumea lume. Cam aceasta era părerea. Şi pe urmă o să ne despăducheze americanii.

Nu ţin minte cu ce mă jucam acasă când eram mic. Ţin minte vecinii, da. Mama îmi citea, da. Parcă erau nişte cărţi mari, ruseşti, cu poze minunate: cu Maria Morevna, Ivan Ţarevici şi tot felul de neni Ivan sau Pavel care căleau oţelul. Astea erau cărţile pentru copii pe atunci. Cele româneşti erau mici cât o palmă: Traista cu poveşti. Dar ce poveşti minunate! Şi acuma am să mă laud: De mic am început să citesc mult şi cărţi pentru cei mari. Tata a mers cu mine la biblioteca din sat. Bibliotecară era o doamnă Leahu, alta decât cea care avea să-mi fie învăţătoare în clasele III-IV: „Doamnă, îl vedeţi?! Băiatul ista citeşte o grămadă de cărţi şi peste vârsta lui. Să-i daţi ce vrea el.”

Şi aşa am citit şi cărţi pentru vârsta mea, dar şi Victor Hugo, şi Slavici, şi Jack London, Somerset Maugham şi mulţi alţii. Mai mult proză. Poezie nu prea. La vremea aceeea, mi se părea că are ceva fals. Mi se pare că şi acum sesizez când este ceva fals într-o poezie. Eram impresionat de biografia marilor autori ai lumii: Eminescu, London, Rimbaud. În secret visam să ajung şi eu ca ei. Dar, bineînţeles, fără să sufăr, fără să fac oftică sau altă boală urâtă (da parcă ar fi şi boală frumoasă) ca aceştia. Mergeam în vie, îmi făceam o burtă de ceasla, mă îmbătam cu mirosul de muscat ottonel, apoi mă aşezam sub o tufă şi citeam: vântişorul legăna frunzele, câte o viespe bâzâia la struguri, auzeam glasurile celor din casă, caii nechezând pe drum, Petrache trecând cu boii în pasul lor agale, uneori băteau clopotele la biserica din apropiere… Şi citeam. Eram culcat sub tufă, găinile scurmau în jur, dar eu eram pe submarinul căpitanului Nemo, umblam după ondinele eminesciene sau mă amestecam cu Jean Valjean, cu Gavroche, cu Cosette şi ceilalţi revoluţionari francezi ai lui Hugo, îl uram pe Javert. Uneori uitam să merg şi să mănânc. Mă striga mama la masă.

Dar să nu credeţi că numai citeam şi atât. Nu! Făceam tot felul de drăcării cu dracii de seama mea, dar… am să scriu altădată.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist