Discriminarea: cum o vede politicianul şi cum, slujitorul Bisericii? O opinie din partea Mitropoliei de la Iaşi

Dumnezeu Însuşi lasă ca soarele „să lumineze şi peste cei buni, şi peste cei răi” (cf. Matei 5, 45), fără discriminare. Iar creştinismul promovează încă de la început, cu insistenţă, ideea că nu trebuie făcută nici un fel de discriminare între oameni. Apostolul Pavel sintetizează cel mai bine faptul că venirea în lume, prin Întrupare, a Fiului lui Dumnezeu a împărţit istoria în două şi că, după Hristos şi în Hristos, „nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber” (Coloseni 3,11). Iar la două versete distanţă de acest loc scripturistic spune: „îngăduindu-vă unii pe alţii”! Aparent, un soi de „toleranţă”.

Şi în Biserică suntem învăţaţi că e greşit a discrimina oamenii. Chiar sunt mustraţi aspru de către Părinţii Bisericii aceia care îndrăznesc să trateze diferit pe credincioşi, uitându-se „la faţa omului” (la bogăţia sau la poziţia socială a cuiva). Spre exemplu, preotului i se cere ca sub nici o formă să nu dezlege pe cineva şi să-i permită împărtăşirea cu Sfintele Taine doar pentru că are o anumită funcţie (chiar împărat de ar fi!) sau pentru că a ajutat comunitatea respectivă cu ceva (poate să fie şi ctitor de biserică). Ci fiecăruia să i se cerceteze sufletul şi faptele (râvna, pocăinţa, lucrarea duhovnicească) făcând abstracţie de vreo oarecare „obligaţie” lumească şi fără să-i fie frică duhovnicului decât numai de Dumnezeu.

Să înţelegem, aşadar, că Biserica este „corectă politic” când vine vorba despre nediscriminare? Nu chiar. Biserica lui Hristos condamnă orice fel de păcat, deşi continuă a se ruga pentru şi a se raporta cu dragoste la omul care trăieşte în păcate. Păcatul este văzut ca boală, iar dragostea se îndreaptă către pacient, nu către „celebrarea” bolii. „Corectitudinea politică” vrea să ne impună să acceptăm/respectăm nu doar omul în cauză, ci şi alegerile pe care le face. Aparent, omul „corect politic” face mai mult pentru aceşti „discriminaţi”, acceptându-i şi pe ei, dar şi faptele/ concepţiile lor, adică ceva în plus. În realitate, face mult mai puţin pentru aceştia şi le face foarte mult rău.

Nediscriminarea autentică înseamnă să iubeşti omul indiferent de condiţia sa. Proclamând însă, cu puterea legii, faptul că nu există anormalitate sau boală în comportamentele deviante, spre exemplu, nu faci decât să muţi fundamentul nediscriminării de pe preţuirea oricărui om, adică un lucru pozitiv, pe negarea existenţei vreunui criteriu de diferenţiere între faptele oamenilor. În ritmul acesta se va promova – şi deja se insinuează în spaţiul public – ideea că şi incestul, crima, pedofilia sau zoofilia nu sunt decât nişte „alegeri” care trebuie respectate. Iar genul acesta de gândire nu numai că nu-i ajută pe cei „discriminaţi”, dar le provoacă, finalmente, o adevărată disperare. E disperarea pe care ar încerca-o şi bolnavul de cancer căruia în loc să i se asigure o îngrijire medicală corespunzătoare i s-ar insufla permanent ideea că e normal să ai cancer precum e normal să nu ai. Or nici o ideologie nu poate ţine loc de leac. Cel mult poate decreta inexistenţa oricăror boli, în dispreţul, de fapt, al celor pe care pretinde că îi apără de pericolul discriminării şi care continuă să sufere, chiar dacă bravează că sunt sănătoşi.