Discriminarea politică

Se glumeşte, se râde, e o atmosferă relaxată de bună dispoziţie. La un moment dat, mai mult ca sigur, unul dintre cei prezenţi va emite o glumă sau un reproş usturător, dacă nu cumva o înjurătură sau o batjocură cu trimitere directă la un partid de la putere sau din opoziţie sau la simpatizanţi ai acestora. Cu atâta siguranţă de parcă ar şti că nu mai e nimeni în încăpere decât el. Toţi râd în hohote, dar printre ei, cu siguranţă, se va găsi unul sau mai mulţi care vor râde doar de formă pentru că, ei bine, aceia chiar gândesc altfel ori au alte opţiuni politice, sau gluma îi vizează tocmai pe ei. De aici încolo sunt două soluţii: una e ca cei vizaţi să nu se deconspire şi să joace mai departe rolul de membri ai găştii, a doua ar fi să dea o replică pe măsură celui care a vorbit prostii cu riscul de a transforma totul într-o ceartă/controversă politică şi de a strica seara tuturor.

Ce-i drept, întotdeauna au existat glume şi bancuri politice, pentru că politica, prin diversele ei forme, culori şi personaje, este sursă inepuizabilă de umor. Dar în democraţie trebuie abordată problema cu delicateţe, altfel rişti să ofensezi oameni, sau chiar să ajungi să îi discriminezi la un moment dat. Exact ca în situaţia în care eşti negru şi se fac glume cu negri, eşti membru al comunităţii LGBT şi se fac glume cu „homalăi“, eşti evreu şi se fac cu „jidani“, roma cu „ciori“, miner cu mineriade etc. Toate acestea sunt un fel de discriminări. De aici până la a nu fi angajat undeva, de a fi exclus sau marginalizat dintr-un grup, de a fi concediat pentru că ai o anumită opţiune politică sau că nu ai niciuna, e un pas mic.

La noi în ţară discriminarea politică este mare şi evidentă. Există medii unde nu se acceptă, sau nu sunt văzuţi deloc bine, cei care gândesc altfel, şi nu mă refer la pătura de jos, la ţărani, muncitori, ci la toate. Pentru că românul nu e diplomat deloc, dar absolut deloc. Şi nici nu a fost vreodată, pentru că n-a avut când şi cine să îl înveţe că democraţia înseamnă să faci şi să spui orice îţi trece prin cap cu unica şi marea condiţie să nu deranjezi, jigneşti, încurci pe ceilalţi din jurul tău.

Pe vremea comuniştilor, dictatură fiind, ştiai una şi bună, că nu ai voie să vorbeşti împotriva regimului în public că o păţeşti, o făceai în schimb acasă şi între prieteni foarte apropiaţi şi siguri. Deşi nici atunci nu puteai avea încredere absolută în cineva apropiat, se ştie. Se înjura totuşi regimul şi se făceau glume cu şi despre comunişti sau Ceauşescu şi, chiar dacă erau unii informatori sau comunişti convinşi în grup, aceştia acceptau situaţia de cele mai multe ori şi râdeau şi ei pentru că se ştia opinia generală, devenise ca un fel de folclor subteran general acceptat.

Astăzi însă, când libertatea de opinii şi de exprimare ar trebui să fie lege, oamenii se poartă exact ca în comunism, cred că e încă parte din folclor. Însă numai e. Acum lumea nu mai e silită să creadă în ceva anume, ci îşi alege singură credinţele politice sau de altă natură şi din această cauză poate fi uşor ofensată. Intelectualitatea, în general, va fi mereu de o parte a baricadei, muncitorimea de alta, minorităţile de alta, naţionaliştii de alta, pensionarii de alta ş.a.m.d. A presupune însă că toată lumea dintr-o adunare de mai mult de 3 persoane face parte din #rezist sau că e PSD-istă e o mare greşeală, dacă nu chiar o prostie. Riscul de a ofusca persoane impor­tante de a căror coloratură politică nu eşti sigur este imens. Pentru că politica din om e invizibilă. Nu se observă pe faţa ta că eşti PSD-ist, PNL-ist, USR-ist, UDMR-ist, PMP-ist sau altceva, toţi arătăm normal. Politica nu ne schim­bă figurile şi îţi asumi un risc considerabil dacă faci o afirmaţie belicoasă ce vizează doar o parte din întreg.

În mediile artistice, intelectuale, de exem­plu, unde s-a împământenit tradiţia, încă de la Piaţa Universităţii încoace, de a fi permanent în opoziţie faţă de social-democraţi, se aşteaptă ca toţi cei adunaţi mai mult sau mai puţin întâmplător la un moment dat, care se consideră artişti şi/sau intelectuali, să abia viziuni comune anti-social-democratice (care, pe această logică, nu pot fi vreodată artişti/intelectuali; social-democraţia şi lumea inte­lectuală fiind o contradicţie în termeni, nu?…), altfel, ce să zic, eşti cam marginalizat.

Iar asta nu e doar la noi, ci peste tot în lume, în funcţie de regimul respectiv. Nu cred că la americani e altfel la o întrunire a actorilor unde se glumeşte la greu pe seama lui Donald Trump. Dar totul e făcut cu diplomaţie astfel ca în final să nu iasă nimeni supărat.

La noi însă diplomaţia cam şchioapătă, dacă nu cumva lipseşte cu desăvârşire, pentru că îndârjirea e mare din toate părţile. Glumele se fac cu răutate, apropourile se spun cu obidă, totul e personal, şi cine e simpatizant al unei anumite părţi e convins cu toată fiinţa lui de „adevărul adevărat“, cu lecturile din ziar şi postările din Facebook citite la zi, cu emisiunile TV văzute în fiecare seară şi tot tacâmul. Nu te joci…

Adică dacă până şi la FILIT unde au fost invitaţi doi scriitori mari americani, Jonathan Franzen şi Veronica Roth, s-au făcut glume pe seama lui Trump, vă daţi seama cum merg lucrurile. Ce mi s-a părut comic de-a dreptul e că acele glume au fost pornite nu de oaspeţi, ci de moderatorii români care erau siguri, în naivitatea lor, că aşa ceva era corect şi că automat cei doi invitaţi trebuiau să fie de partea „dreaptă“, să radă în hohote şi să arunce cu vorbe de ocară în preşedintele lor cum se face la noi… Pentru că, deh, erau artişti/inte­lectuali, oameni deştepţi, nu idioţi ca toţi susţinătorii liderului american, nu?… Cei doi intelectuali adevăraţi de peste ocean nu au insistat pe subiect, au răspuns scurt, au râs la fel de scurt, lucru care arată că erau conştienţi totuşi că puteau comite o greşeală. Erau diplomaţi, cum ar veni… Ai noştri, însă, nu s-au prins, îi dădeau înainte cu glumele şi zeflemeaua… Ar fi fost o situaţie jenantă cu totul dacă unul dintre invitaţi ar fi recunoscut că e simpatizant al şefului de la Casa Albă… Mamă ce jenant ar fi fost.

Cu referendumul, la fel. Se presupunea din oficiu că absolut toţi din sală erau boicotişti, s-au aplaudat frenetic apropourile la boicotarea referendumului, fără nici cea mai mică reţinere. Dar poate câţiva au mers la referendum, cine putea şti?… S-ar fi simţit jigniţi? Cu siguranţă. Ce trebuiau să facă, să iasă afară, sau să răspundă celor de pe scenă cu aceeaşi măsură?…

Vorbim despre educaţie, despre cultură, despre măreţia noastră intelectuală, creativă, dar nu suntem în stare să ne dăm seama când sărim calul, ca în atâtea alte situaţii…

Briscan Zara este scriitor şi publicist