Doamna LULU, optzecista

Între aceştia, Doamna LULU, pe numele ei adevărat Virginia Burduja. Ascunsă uneori sub diverse pseudonime, mai cunoscut fiind cel în care conservă numele (voievodal) de-acasă: Aurora Dabija. Cronicărisem împreună vreo 20 de ani, dumneaei însă, blocată fiind la mantinela corecturii, rareori evada (cu vreo recenzioară, un reportăjel) în paginile revistei. A trebuit să vină o revoluţie, ca s-o scoată din răbdări şi din cămăruţa 2/3, de la vechea Cronică, spre a se propulsa… drept în lumea afacerilor diaristice. Întrucât Doamna LULU a editat, în fascinanţii ani ’90, o revistă de cultură mondenă, Doamna T, (pe) care a dus-o repede la sapă de lemn. Monument de discreţie şi eleganţă orală şi scrisă, a publicat un roman, Aripi de cenuşă (2011), cu neverosimile îndrăzneli erotice. „Condei ascuţit şi tandru” – cum o receptează empatic cronicăreasa Mihaela Grădinariu – în (acest) roman „Virginia Burduja portretizează cu aceeaşi măiestrie individualităţi şi generaţii întregi, potrivnice, vrăjmăşite pe tot parcursul cărţii, o incursiune în ascunse şi abisale subsoluri fiinţiale, ale căror meandre se arată necruţătoare mai ales în scrisorile şi jurnalul aceluiaşi dramatic personaj feminin”.

Într-un Romantic popas în versuri, apărut în acelaşi an şaptezecist, eu cel puţin, decodez stări şi zări din anii in/corectitudinii cronice. Poemele sunt conotaţii frugale, la limita exasperării, cu micile bucurii cotidiene. Conştient au ba (mai degrabă da), „Cronica” şi-a ignorat, ani la rând, una dintre vocile de coloratură. Or, „Cronica veche” a descătuşat-o: note acide (la pagina „Moment”), comentarii pertinente pe teme de literatură şi artă şi, peste toate, un ochi vigil (cum zice c-aş avea eu, dar Dumneaei îl posedă cu prisosinţă) care întrevede atât ansambul (revistei), cât şi detaliile. Asta ne-a determinat (adevărat complot de profitori!) s-o propulsăm general(ă) secretar(ă) de redacţie, post/ura cea mai solicitantă la o publicaţie care se respectă: dacă rezultatul final/produsul devoţiunii tale e reuşit, cârcotaşii zic mda, se putea şi mai bine… Iar dac-ai greşit cu ceva, toate oalele se sparg în capul tău. Nici aici, la CRV, n-a scăpat de obsesiva corectură: când noi, băieţi buni!, făceam planuri din cuţite şi pahară, Dumneaei, preumblându-se prin grădina de vară a Galeriilor Dana, citea periile; peria, adică, viitorul număr.

La şedinţele noastre, generoasă fiind, era singura care-şi lua misia-n serios din chiar prima clipă: înarmată cu bloc-notes şi pix, (bine) dispusă şi disponibilă să noteze genialele idei care ne bântuiau, anunţa solemn: Gata! Scriu! După vreo oră, foaia rămânea tot imaculată, iar vocea ei din off (şi aoleu) abia mai răzbătea printre baionete, florete, scene şi scenete, care de care mai înţepătoare, mai strălucitoare, mai mângîietoare: Şi eu ce scriu aici?!? Ăsta părând a fichiar laitmotivul reuniunii. Sau, cum ea însăşi ne percepea (tot la un ceas aniversar): Cronica veche – joc serios -în/ har, răbdare, farmec şi culoare,/ spre-a gândului cinstire/ în Gutenberg zidire,/ cutezat de noi,/ joc păstrat, cu tainică mândrie,/ la documentare-n biblioteci./ Zâmbiţi, vă rog! Stop cadru cu o / zi de primăvară.

Dacă cineva a suferit (mai mult decât mine) la dispariţia (naturală, aş zice), în urmă cu doi ani, a „Cronicii vechi”, aceea a fost Doamna Lulu. E o cruzime să spun că… tot răul, spre bine. Dar, dincolo de faptul că ne dedasem acestor munci şi zile de bunăvoie, nesiliţi şi neplătiţi de nimeni, revista era acaparantă, devoratoare de timp şi nervi. Sigur, a fost şi-un necesar, chiar reconfortant refugiu, după ce ai rămas singur. Cazul meu, al lui Ştefan Oprea, al lui Bogdan Ulmu, şi-n ultimă instanţă, al Doamnei Lulu. Eliberată, însă, de dulcea corvoadă a CRV, s-a regăsit şi, oarecum, reechilibrat în scrieri ce nu mai suportau amânare. Aş zice că recenţii doi ani au fost şi cei mai creativi, ai optzecistei de astăzi. Un roman epistolar (Aproape, departe dragostea mea), o nuvelă (Întâlniri de iarnă) de vreo sută de pagini, alte nuvelete şi schiţe (de moravuri, de năravuri) sunt semnul unei ebuliţii impresionante, care dă cu tifla pre/judecăţilor şi chiar neputinţelor vârstei. Iat-o, în finalul acelor Întâlniri de iarnă, vocea personajului narator, poate chiar vocea autoarei, când sumbre gânduri se strecoară printre duioase amintiri… Ale mele sunt şi unele, şi altele. Ale mele sunt zilele toate, strâns răsucite în jurul imediatului salvator. Care e viaţa mea. Realitatea mea, nu de altcineva dictată. Nu gonită, clipă de clipă, de „ce-ar fi fost dacă…” De ce înşelătorul, mincinosul „până la moarte” în scrum se preface, nu mă mai întreb. Nu mă mai interesează subiectul. Îmi fură liniştea cu greu câştigată cu ajutorul caietului de mărturisiri, de dulci/amare amintiri. Pe care nu-l voi mai deschide niciodată!

Deşi eu cred că l-a şi deschis…

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist