Doi ani de la alegeri: cifrele

Victoria din 2016 este cel mai mare succes obţinut de PSD (şi antecesorii săi) într-un scrutin legislativ în care candidează fără aliaţi notabili, din 1992 încoace. Au fost circa 3,2 milioane de voturi, reprezentând 45% din totalul celor valabil exprimate, în condiţiile unei prezenţe la vot de aproape 45%. Prin comparaţie, în anul 2000, când PSD era aliat cu Partidul Umanist Român, iar legislativele s-au suprapus cu primul tur al prezidenţialelor, s-au obţinut aproape 4 milioane de voturi, reprezentând 37% din totalul celor valabil exprimate, la o prezenţă mult mai mare, de 65%. Cu alte cuvinte, declinul în valoare absolută a fost tolerabil. Nici schimbarea demografică, nici migraţia, nici alţi factori nu au afectat în mod dramatic potenţialul politic al partidului. Capacitatea de menţinere şi regenerare a bazei de sprijin este remarcabilă. De altfel, dacă privim datele din primul tur al prezidenţialelor din 2014, observăm că Victor Ponta obţinuse peste 3,8 milioane de voturi, la o prezenţă de circa 53%.

Competiţia din 2016 ne readuce în atenţie balanţa de putere între PSD şi primii  doi competitori ai săi din tabăra de centru-dreapta, luaţi împreună indiferent de modul în care au candidat. Excludem momentul 2012, când PSD şi PNL merg împreună, şi ne rămân celelalte alegeri, din 1992 încoace. În 1992 şi 1996, adversarii PSD sunt CDR şi PD; între 2000 şi 2008, ei sunt PNL şi PD (în 2004 merg împreună); pentru 2016, ei sunt PNL şi USR. Observăm că rezultatele din 2008 sunt cele mai rele pentru PSD, inclusiv din această perspectivă (ele reprezintă, oricum, minimul istoric al acestui partid), Dar, trecând în zona cealaltă a tabloului, se observă că scrutinul din 2016 este foarte dezechilibrat în favoarea PSD: 3,2 milioane de voturi pentru PSD şi circa 2,1 milioane pentru PNL şi USR, însumate (aproape 1,5 milioane pentru PNL, puţin peste 600.000 pentru USR). Mai favorabil social-democraţilor a fost doar cel din anul 2000, când raportul a fost de circa 4 milioane de voturi PSD versus un total de 1,5-1,7 milioane pentru PD şi PNL. Însă, pe de altă parte, dacă renunţăm la condiţia limitativă ca adversarii să fie „de centru-dreapta“ şi să poată coopera, la guvernare sau în opoziţie, şi ne referim pur şi simplu la primii doi adversari ai PSD, atunci scrutinul din 2000 ni se arată mai puţin dezechilibrat: am avea PRM şi PD, cu un total de 2,9-3,1 milioane de voturi. Altfel spus, o diferenţă relativ egală cu cea din 2016. În orice caz, oricare din aceste două abordări ar fi cea preferată, am ajunge la concluzia că rezultatele de acum doi ani reflectă slăbiciunea alternativei la PSD.

În fine, opţiunea ALDE de a participa pe liste proprii în alegeri, din postura de partener potenţial al PSD, este o noutate, iar faptul că a reuşit să acceadă în parlament trebuie notat. În 2004 şi 2008,  Partidul Umanist Român (redenumit ulterior Partidul Conservator – PC) a candidat pe liste comune cu PSD, iar în 2012 cele două partide mici (PC şi Uniunea Naţională pentru Progresul României – UNPR) şi-au făcut loc lângă cei mari (PSD şi PNL). Nu pot fi trecute cu vederea cazurile interesante din anii 1990: Partidul Socialist al Muncii, partener pe care PSD nu şi-l asuma deschis, reuşeşte intrarea în Parlament în 1992, dar nu şi în 1996;  Partidul Democrat Agrar pătrunde, în 1992, doar în Senat, nu şi în Cameră. Pentru ambele formaţiuni, a fost începutul sfârşitului existenţei lor politice, pentru că nu aveau baze electorale distincte de cea a PSD. Evident că această idee a bazei electorale distincte explică, în parte, decizia ALDE în 2016. Cu cele în jur de 400.000 de voturi obţinute pe cont propriu, reprezentând 5.6-6 procente, formaţiunea domnului Tăriceanu poate susţine că prezenţa ei asigură continuarea modelului de colaborare din USL.