Doi eremiţi (IV)

În linia emersoniană a „autodeterminării” şi „autoguvernării”, Thoreau crede că actul de guvernare ar trebui exercitat numai de conştiinţa individuală (transferată – prin efort transcendentalist – la nivelul întregului grup) şi nu de un guvern aleatoriu. În absenţa unei rezonanţe în interiorul comunităţii unde trăieşte, individul care nu şi-a pierdut această conştiinţă (omul transcendentalist) devine marginalizat şi stigmatizat, gestul său eroic, de refuz al alienării, fiind interpretat – în buna tradiţie platoniciană – ca „nebunie”. În realitate, cel devotat conştiinţei (autenticităţii) sale şi nu statului (mistificării) respinge, prin intermediul gesturilor rebele (cum ar fi neplata impozitelor), participarea la un experiment de înstrăinare colectivă. El nu vrea să fie membru al societăţii în care, oricum, nu a intrat niciodată de bunăvoie. Statul este, asemenea Bisericii, o instituţie unde ajungi în funcţie de convingerile personale, dar care „nu are dreptul să te încorporeze”. Spre deosebire de Biserică însă, Statul integrează individul împotriva voinţei lui, ulterior luând decizii în locul şi chiar împotriva acestuia. De aceea, Thoreau crede că societatea nu trebuie doar „depăşită” prin transcendere – aşa cum sugera Emerson -, ci redusă la minimul vieţuirii transcendentaliste. El cere, într-o manieră insurgentă, ca statul să fie, necondiţionat, abolit.

Pentru Thoreau transcenderea sui generis ajunge să fie o condiţie sine qua non a păstrării identităţii naturale. Transcendentalismul interior (autoscopic) rămâne soluţia ultimă a rezistenţei la agresiunea alienantă a civilizării şi modernităţii. Întoarcerea în natură, redescoperirea sentimentelor arhaice şi reducerea fiinţării materiale la stricta necesitate determină disponibilitatea epifanică. Individul transcendentalist depăşeşte opresiunea socială numai prin reintegrarea naturală. Aşa dezvoltă Thoreau nevoia experimentării practice a ideologiei emersoniene, prin izolarea de lume. Timp de doi ani, două luni şi două zile, scriitorul trăieşte în recluziune, în pădurea din jurul lacului Walden, fără nici un accesoriu al civilizaţiei, supravieţuind prin intermediul bunurilor naturale. Jurnalul Walden or, Life in the Woods/ Walden sau Viaţa în pădure oferă analiza exerciţiului transcendental şi, mai ales, rezultatele lui metafizice. Cartea are un caracter iniţiatic, fiind comparabilă cu autobiografiile simbolice, specifice literaturii americane. În felul său, experienţa lui Thoreau rămâne un gest de pionierat chiar şi pentru cei strânşi pe lângă Emerson, demonstrând disponibilitatea scriitorului de a transfera stoicismul ipotetic al gândirii transcendente într-un spaţiu real, manifestaţional, şi, totodată, capacitatea lui de a deriva din acesta un model existenţial.

Punctul de plecare al jurnalului rămâne tipic transcendentalist. Omul s-a înstrăinat de Natură, prin exerciţiul perpetuu şi necondiţionat al vieţuirii în societate, devenind o „umbră” a prototipului şi „un sclav al lui însuşi”. Slujirea „sinelui”, a „persoanei”, a dus, în timp, la crearea mecanismelor de consum şi a civilizaţiilor obsedate de confort, unde alienarea este dublată de compulsia egocentrică şi, implict, de instinctul egoist. Thoreau crede de aceea că opera sa va ajuta individul să-şi redescopere autenticitatea, demonstrând cel puţin trei adevăruri axiomatice: omul poate trăi cu minimum de mijloace, dedicându-şi viaţa studiului şi nu grijilor socio-economice; omul (în speţă, intelectualul sărac) poate trăi prin el însuşi, evitând cheltuielile nefolositoare; omul poate fi folositor şi în afara sistemului social, fiinţând pentru epifania spirituală şi nu pentru prosperitatea efemeră a civilizaţiei. Pe scurt, individul trebuie să-şi depăşească dependenţa socială, devenind autonom. Independenţa persoanei şi, practic, iniţierea excursului transcendentalist se leagă de acceptarea subliminală a faptului că necesităţile noastre fizice constituie mijloacele şi nu scopurile supravieţuirii. Thoreau distinge între două tipuri de „necesităţi existenţiale”: cele care „condiţionează” supravieţuirea animală şi cele care o „corup” iremediabil şi pernicios. (Va urma)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi