Doi grădinari (II)

În chiar termenii asumaţi de autori, aceas­tă carte1 „este una despre con­ştiinţă, mentalitate şi atitudini cosmopolite. Mai exact, dialogurile noastre se doresc a fi o arheologie spirituală care să (re)descopere fondul cultural străvechi care lega şi asigura unitatea profundă a unei mari părţi din actuala Europă“. E un pariu în egală măsură îndrăzneţ şi riscant. E o provocare la reflecţie şi lectură, făcută cu excelente mijloace pedagogice – de altfel, o spun din capul locului, latura cea mai tare a acestei dezbateri este dibăcia profesio­nistă a autorilor de a face inteligibile pentru publicul larg teme destul de specioase de etnografie, antropologie culturală, istoria ideilor şi credinţelor religioase, critică şi so­cio­logie a culturii sau care ţin de dezbateri ideologice fierbinţi ale contemporaneităţii, evitând limbajul extrem specializat sau referinţele stufoase, potrivite pentru lucrări academice. De aceea, spuneam, cartea se adresează cititorilor (atâţia cât au mai rămas în lumea noastră dominată de imagine şi sterilitate critică) dornici să-şi îmbogăţească orizontul cultural cu informaţii noi, inteli­gente şi provocatoare intelectual.

Nu e nicio surpriză, pentru cunoscători, că autorii reiau, cu mijloace ceva mai postmo­derne, dezbaterea interbelică dintre idiomatic şi universal, ideile şi referinţele culturale ale celor mai reprezentativi gânditori ai acelui timp, Vulcănescu şi Noica pentru primatul autohtonist şi Eliade pentru forţa integratoare a universalităţii arhaice, fiind copios dez­bătute şi puse la lucru în dialogul ieşenilor noştri. Fireşte că azi globalismul, preponde­rent economic şi însoţit de o ideologie a desţărării omogenizante – care stigmatizează doar naţionalismul ţărilor mici -, are în principal efecte universal-nivelatoare la nivelul consumului fiind o rezultantă a capitalismului corporatist transnaţional, dominator prin natura expansiunii sale, singura năvălire primită cu braţele deschise de victimele ei. În acest context, dezbaterea temelor identitare prin prisma rădăcinilor arhaice şi a localismului insurgent poate părea desuetă şi contraproductivă, dar autorii au asumat pieptiş această poziţionare controversată şi, de aceea, efortul lor merită discutat.

Profesorul Nicu Gavriluţă este, de departe, unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei academice a lui Mircea Eliade şi interpretările sale privind fondul arhaic al culturii europene (civilizaţie care, da, trebuie reamintit!, este una a excelenţei culturale, cu primatul valorii estetice faţă cu identitatea antropologică) derivă direct şi asumat din perspectiva eliadeană (mă gândesc chiar că textul acestui dialog ar merita pus pe internet şi marcat pentru motoarele de căutare astfel încât un haştag eliadepescurt să poată funcţiona pentru cei care vor să treacă măcar cu un pas peste Wikipedia). Numai această ipoteză de lucru, care reactivează viziunea şi metodologia marelui dispărut de la University of Chicago, ar merita o dezbatere de sine stătătoare ştiute fiind reacţiile adverse din deceniile trecute la Eliade şi la opera sa, reduse propagandistic şi ideologic doar la opţiuni politice eronate de tinereţe. Vom amâna, totuşi, această direcţie de polemică, deşi ea nu e fără legătura cu substanţa dialogului de azi. Provocat de Ioan Holban, şi el cu serioase lecturi legate de etnografie şi antropologie culturală, un excelent cunoscător al literaturii populare şi al meca­nismului imaginar al miturilor fondatoare ale culturii româneşti, profesorul Gavriluţă creionează, cu linii hotărâte, borangicul ima­ginar al rădăcinilor nevăzute, arhaice ale culturii europene în general şi ale culturii ro­mâneşti, în particular. Descrierea minuţioasă a temelor arhetipale, a ritualurilor păgâne, a fondului precreştin din care se hrăneşte cultura noastră populară, esenţialmente orală, dar ale cărei urme le putem descifra în roca vulcanică, perenă, a tradiţiei, fac interesantă şi utilă această carte chiar pentru cunoscători, cărora o boare răcoroasă de informaţii şi nuanţe care fuseseră acoperite de uitare le poate împrospăta benefic memoria operaţio­nală şi instrumentarul hermeneutic de zi cu zi. Şi mie, care sunt familiarizat, în mare, cu multe dintre temele dezbătute, lectura mi-a adus o mulţime de surprize plăcute. Sunt pagini memorabile despre înţelesurile ascunse ale unei nuvele scornite de un zeţar (Petre Ispirescu), Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte care a devenit în mentalul colectiv basm sau despre fondul arhaic, precreştin, înscris în ordinea naturii cu simbolistica şi rostul atribuit copacilor (ah, cum va face să tresalte sufletul peregrinilor de azi, splendida decriptare a „spovedaniei la brad“) sau animalelor (cerbul, ursul sau, de fior născător pentru români, cu adânci vibraţii sălbatice, lupul). Apoi, i-aş trimite pe tinerii profesori de literatură română să-şi fişeze secţiunile despre miturile identitare ale românilor, cu sinteza informaţiilor despre Mioriţa sau cu detaliata punere în context balcanic a mitului sacrifi­ciului necesar edificării creaţiei, întrupat textual de Legenda Meşterului Manole. Tot pe această filieră, a întemeierii identităţii ro­mâneşti pe înţelesurile adânci ale tradiţiei, aş selecta, pentru corporatiştii intoxicaţi de clişeele omogenizante, superficiale, ale New Speak-ului, un florilegiu de paragrafe (da, tot cu haştag) despre înţelesurile profunde ale lui acasă şi relaţia lui cu casa (care nu se construieşte oriunde, care trebuie să aibă măcar un brad şi un mesteacăn – la săraci merge şi salcâmul din „Moromeţii“-, despre cum se cuvine să o aperi de duhuri rele şi blestem (da, în postmoderna uzuală se zice „prin Feng-Shui“!) în general despre toate aceste mici detalii semnificative pe care societatea contemporană, nivelatoare şi imbecilizantă, nu numai că le-a şters, dar le mai şi stigmatizează cu metodă. Nu mai adaug aici temele cele mai controversate, probabil, pentru publicul contemporan, de regulă ateu şi sectant multicultural, cele legate de rolul de coloană vertebrală a culturii europene dat de tradiţia iudeo-creştină în jurul căreia s-au sedimentat valorile spirituale pe care autorii, creştini orto­docşi practicanţi, le-au asumat fără ipocrizie din capul locului. Cu toate că întreaga dezbatere despre balcanism şi tradiţia bizantină a bisericii subordonate unei puteri pe care o investeşte ea însăşi „cu har“, pleacă de aici şi merită purtată pe acest teren.

Deşi cu un titlu tern, clişeistic, această carte e un splendid tratat de horticultură. Despre cum se poate sădi, săpa, uda şi întreţine Gră­dina Raiului Cultural. Căci, după cum ştim, şi de la Eliade, tema Paradisului Pierdut animă literaţii şi intelectualii cărora (post)modernitatea tehnică le dă frisoane şi îi îndeamnă la construcţie ficţională şi la „cădere din timp“. Îi provoacă fecund la inventarea unei grădini paradisiace în ograda proprie, prin reflecţie, cuprindere culturală, încredere în valori şi respect reciproc. Îi trimite, graţios, la sapă.

1 Nicu Gavriluţă – Ioan Holban, Globalizare şi identitate românească. Dialoguri culturale, Iaşi: Ed. Junimea, 2018, 227p

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor

VEDEȚI ȘI:

Doi grădinari (I)