Doi mari învăţaţi: Gheorghe Ivănescu şi Eugeniu Coşeriu (II)

O interesantă interpretare a destinului de excepţie al omului de ştiinţă „rătăcitor”, împreună cu un memorabil portret al personalităţii fascinante care a fost Coşeriu, ne-a oferit cunoscutul învăţat italian Tullio de Mauro (1932‑2017), care s-a bucurat de amiciţia ilustrului nostru compatriot. Pornind de la o explicaţie etimologică pe care eruditul italian Antonino Pagliaro (1898‑1973) o dăduse controversatului termen latinesc proletarius, reputatul lingvist italian vede în Coşeriu unul dintre acei „învăţaţi rătăcitori”, care depăşesc graniţele geografice şi temporale, modificând pur şi simplu paradigmele de cunoaştere general acceptate. Iată un fragment din memorabilele pagini scrise de Tullio de Mauro despre prietenul său:

„Pentru dificila şi controversata etimologie a lui proletarius, Pagliaro […] se gândea la un etimon *protelarius, care pune în relaţie cuvântul cu semnificaţiile conexe de «caravanier» şi «străin». S‑a îndrăgostit de această idee şi […] spunea că acela care studiază şi îi instruieşte pe alţii este întotdeauna un proletarius, un străin în orice patrie, indispensabil, dar străin. Este lipsit de importanţă faptul că acesta trăieşte într‑unul şi acelaşi loc şi trece în fiecare zi pe aceleaşi străzi şi la aceeaşi oră, cu mare punctualitate, precum Kant. Se poate prea bine să merite o pensie publică din partea Areopagului, o poate merita realmente, dar, prin munca sa de cercetare şi reflecţie, violează întotdeauna limitele instituite ale cunoaşterii şi ale convingerilor consolidate şi, nu fără oarecare îndreptăţire, este văzut ca unul care introduce zei noi în cetate. […] Mă întreb acum dacă Eugenio Coseriu ar fi acceptat apelative precum «muncitor» sau «rătăcitor», proletarius. Ştiu că, dacă i‑aş fi propus aceste semnificaţii, desigur cu multă precauţie, m‑ar fi scrutat cu privirile lui penetrante. Mi‑ar fi cerut, cum o făcea în general, un moment de reflecţie. Dar nu sunt sigur de replica sa, el, care era atât de strâns legat de Basarabia lui românească, de al său «kritisch-dynamischer Nationalismus», el, care renunţase doar cu multă strângere de inimă la sedila din ş‑ul din numele de familie şi la terminaţia românească a numelui de botez (Eugeniu); încă şi mai mult, chestiunea are implicaţii şi în adjectivul dublu care însoţeşte naţionalismul lui, ca unul care a navigat de‑a lungul culturilor şi al limbilor, pe unele însuşindu‑şi‑le în profunzime, cum a făcut‑o cu germana încă de mic copil, apoi italiana şi spaniola, precum şi culturile antice, greacă şi latină, între care se mişca de parcă ar fi fost pentru el patria ideală şi reală.” (Tullio De Mauro, Prefazione, în Eugenio Coseriu, Il linguaggio e l’uomo attuale. Saggi di filosofia del linguaggio, a cura di Cristian Bota e Massimo Schiavi, con la collaborazione di Giuseppe Di Salvatore e Lidia Gasperoni, Verona, Edizioni Fondazione, Centro Studi Campostrini, 2007, p. 9-10).

Eugenio Coseriu, pe la jumătatea anilor 1980, la Tübingen

Nu putem şti dacă Eugeniu Coşeriu ar fi acceptat asemenea definiţie, care mie mi se pare potrivită şi onorantă. Căci el era realmente un asemenea „proletarius”, străinul devenit indispensabil în marile cetăţi, cel care, asemenea lui Socrate la Atena, „substituie zeii” şi „corupe tineretul”, contribuind decisiv la schimbarea mentalităţilor şi la lărgirea orizontului cunoaşterii. Ca unuia care se simţea „acasă” în două mari culturi, cea italiană şi cea spaniolă, pe care le-a servit aproape ca un „einheimische”, i-a fost dat lui Coşeriu să se „aculturalizeze” într-o a treia mare cultură, cea germană, într-o epocă dureroasă din istoria acesteia. Potrivit mărturiilor explicite ale multora dintre elevii săi, autoritarul lor magistru (care semnase în joacă, dar premonitoriu, la vârsta fragedă a copilăriei basarabene, pe un caiet de şcoală, „Eugeniu Coşeriu, profesor la Universitatea din Heidelberg”!) nu a ezitat să-i reînveţe pe tinerii săi discipoli de la Tübingen lecţia demnităţii germane, transmiţându-le, implicit sau explicit, însă întotdeauna cu vigoare, mesajul că nu este ruşine să fii neamţ, că menţinerea vie a amintirii reprobabilelor atrocităţi ale regimului nazist şi a suferinţelor provocate de războiul declanşat de Hitler nu poate însemna nicidecum a şterge din memoria umanităţii marea cultură germană… Un mesaj a cărui formulare nu era lipsită de riscuri, în raport cu „corectitudinea politică” dominantă într-o Germanie a anilor ’60-’70, o ţară încă „înfrântă” şi aflată sub ocupaţie!

Revenind la paralela caracterologică pe care o propun, cred că cei care i-au cunoscut pe „eroii” evocării de faţă, fie şi doar episodic sau superficial, nu vor putea contesta afirmaţia mea că o aversiune dispreţuitoare pentru impostură, adesea chiar zgomotoasă, şi-o manifestau amândoi, ori de câte ori aveau prilejul. Apelative precum „imbecil” (Ivănescu) sau „cretin” (Coşeriu), la adresa unor „lingvişti” care le solicitau insistent „protecţia” sau „sfatul”, nu erau nicidecum dintre cele mai aspre! Europeni poligloţi (cu o preferinţă mai rară printre românii contemporani, pentru italiană şi germană), într-o epocă în care această specie era încă o rara avis, nutreau amândoi un patriotism autentic, modulat de intransigenţă (auto)critică. Posedând fiecare o memorie fenomenală, a faptelor, a ideilor şi a oamenilor, neascunzându-şi nici unul dintre ei convingerea intimă a faptului că posedă o minte genială şi hotărâţi să o utilizeze la maximum, cei doi magiştri ai mei se diferenţiau radical în privinţa înzestrării somatice.

De înălţime medie, slab şi fragil, afectat mereu de boli pe care le ignora cu discreţie şi de care nu se plângea niciodată, cu ochiul drept pierdut accidental în copilărie, Ivănescu şi-a înfruntat cu stoicism un destin mai degrabă advers, cu acea forţă interioară ineluctabilă din care se plămădeşte probabil firea eroilor şi a sfinţilor. Somatic, Coşeriu se situa la polul opus. Dotat cu o putere de muncă ieşită din comun, iubit de cei apropiaţi, temut de alţii, înalt de statură şi cu o constituţie robustă, marele profesor de la Tübingen transmitea discipolilor şi colegilor, prietenilor sau interlocutorilor pasageri, impresia unei teribile forţe a naturii, dominatoare şi irepresibilă, o entitate umană aproape neverosimilă, la care anduranţa psihosomatică de excepţie părea să fie în contrast cu fineţea analitică şi cu rafinamentul asocierilor de idei. Citez din nou din acelaşi text al lui Tullio de Mauro (p. 15): „Erau unii care îl iubeau, mulţi îl considerau un arogant, «un bour», ba chiar «un bizon», o forţă inexorabilă a naturii, capabil să nimicească în public un coleg cercetător care nu i se părea ceea ce pretindea să fie, oricum era temut de toată lumea.”

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi