Doi mari învăţaţi: Gheorghe Ivănescu şi Eugeniu Coşeriu (III)

După scurta perioadă a studenţiei ieşene a lui Eugeniu Coşeriu (1939‑1940), cei doi prieteni s‑au revăzut abia peste aproape trei decenii, în 1968, cu prilejul Congresului Internaţional de Filologie Romanică de la Bucureşti, la care Coşeriu a participat, revenind astfel pentru prima dată în ţară. Nu am ştiri directe despre această întâlnire. Ei au rămas însă în contact epistolar, şi-au trimis unul altuia exemplare din lucrările publicate. Un extras, îngălbenit de vreme, din primul articol important al lui Coşeriu, Determination y entorno, publicat în spaniolă în 1956, cu dedicaţia „Lui Gheorghe Ivănescu, ca unui frate mai mare”, se află în posesia mea, fiindu-mi dăruit de profesorul meu ieşean. Când i l‑am prezentat cu mândrie în 1991, Coşeriu a scos stiloul şi, cu acelaşi scris şi cu o iscălitură identică, a adăugat dedesubt: „Lui Eugen Munteanu, ca unui frate mai mic”. Consider acest gest drept cel mai mare dar care mi‑a fost făcut vreodată. Scrisorile pe care le menţionam în foiletonul anterior sunt pline de informaţii de o însemnătate, cred, istorică.

Obţinând, în fine, permisiunea de a călători în Occident, Ivănescu l‑a vizitat în anii 1981-1982, la Tübingen, pe vechiul său prieten. Depun aici mărturie că, în sumarele şi lacunarele relatări pe care am reuşit să le scot de la el, Ivănescu nu s-a arătat deosebit de încântat de primirea care îi fusese rezervată de Coşeriu. Cred că ceva îl iritase suficient pentru a-l face să îmi comunice despre Coşeriu aprecieri de felul: „Da, bine, a reuşit să se facă bine cunoscut în Occident, lumea pare să îl respecte, dar în sufletul lui a rămas un metec…”.

Coşeriu însă nu a avut în faţa mea decât aprecieri superlative la adresa mai vârstnicului său prieten, socotindu-l „singura minte genială pe care mi-a fost dat să o întâlnesc”. Nu pot ignora, în această modestă schiţă de „vieţi paralele”, diferenţa cea mai mare care caracterizează destinul mundan şi profilul în posteritate al personajelor mele. Meritând să fie înscris pe lista foarte scurtă a românilor cu un destin fabulos, alături de Constantin Brâncuşi, George Enescu, Emil Cioran, Eugen Ionesco şi Mircea Eliade), Eugeniu Coşeriu poate fi socotit o natură fericită. A fost cunoscut şi recunoscut în plan universal, creator de şcoală cu numeroşi discipoli merituoşi care i-au continuat, i-au nuanţat şi i-au completat ideile şi teoriile. G. Ivănescu a fost însă mai puţin norocos, destinat să „strălucească” în cadrul mai restrâns al unei culturi de însemnătate regională, fără urmaşi de calibru şi cu un ecou internaţional neînsemnat al ideilor sale. Este probabil că o recuperare postumă a acestei „nedreptăţi” s-ar putea obţine, cel puţin în planul istoriei ideilor lingvistice, prin traducerea şi tipărirea în limbi de circulaţie a celor mai importante opere ale lui G. Ivănescu, tot la fel cum o „repatriere” completă a lui Eugeniu Coşeriu s-ar putea realiza prin traducerea în română şi publicarea într-o ediţie academică a tuturor lucrărilor sale.

Schimbul de scrisori între cei doi prieteni a fost relativ consistent, dacă ţinem cont şi de circumstanţele istorice vitrege în care s‑a petrecut. Celor câtorva scrisori de la Coşeriu către Ivănescu, aflate în posesia mea şi dăruite de G. Ivănescu, împreună cu alte câteva sute de scrisori de la diferiţi prieteni şi cunoscuţi, li s‑au adăugat recent nu mai puţin de şaptesprezece scrisori ale profesorului ieşean către prietenul său din exil. Le datorez mulţumiri prof. Johannes Kabatek, discipol şi succesor al lui Coşeriu, şi colaboratoarei sale, d-ra Cristina Bleorţu, pentru că mi‑au pus la dispoziţie copii fotografice ale acestor documente inestimabile. În speranţa că cititorii interesaţi vor merge la scrisorile pe care le‑am publicat deja la Chişinău, mă voi referi aici mai pe larg doar la două dintre cele mai importante dintre cele câteva scrisori dintre cei doi, care ni s‑au păstrat.

Datată „8 maiu 1947” şi scrisă în stilul puternic, precis şi nuanţat care caracterizează orice text al lui Coşeriu, lunga scrisoare a fost trimisă de la Milano, unde expeditorul, ca apatrid şi refugiat politic, se afla în perioada poate cea mai dificilă a existenţei sale, nevoit să lupte din greu pentru pâinea zilnică, a sa şi a familiei pe care tocmai şi-o întemeiase. Ceea ce uimeşte la tânărul erudit de doar 26 de ani, deja dublu doctor, în filologie şi în filosofie, este, cred, conştiinţa valorii proprii şi încrederea nestrămutată în steaua care i-a fost destinată. Din aceeaşi epocă datează o copie dactilografiată din arhiva Ivănescu de la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei Române, scrisoarea expediată de Ivănescu către Coşeriu, de la Bucureşti, la 17 aprilie 1961. Avem aici o mărturie deopotrivă a unei discreţii constitutive, ca şi, probabil, a autocenzurii la care prudenţa îl împingea pe modestul funcţionar de la Biblioteca Academiei Republicii Populare Române, unde îşi găsise un loc de muncă o dată ce fusese eliminat de la universitatea ieşeană. Singurele referiri la gândurile şi preocupările intime au un caracter convenţional. Informaţiile şi aprecierile de natură ştiinţifică pe care Ivănescu le comunică prietenului său exilat în Uruguay sunt însă de importanţă majoră.

Ne dăm astfel seama mai întâi că, la vârsta de aproape 49 de ani pe care îi avea şi fără nici o perspectivă reală de a obţine un post convenabil la universitate sau în cercetare, Ivănescu, departe de a se considera plafonat, se comportă ca un om de ştiinţă autentic, preocupat de realizarea proiectelor sale. Aflăm, de exemplu, că lucrarea sa cea mai importantă, Istoria limbii române (publicată abia în 1978), are deja, în manuscris, două volume de câte 500 de pagini fiecare şi că, deşi, din cauza sănătăţii precare, nu a reuşit să publice încă mai nimic în această direcţie, concepţia sa lingvistică teoretică este deja articulată. Este reafirmată în context una dintre ideile-pivot ale concepţiei lingvistice a lui G. Ivănescu, expusă şi tratată pe larg ulterior, în articolul Storia delle parlate popolari e storia delle lingue litterarie (în „Philologica”, II/1972, p. 5–25): dacă la nivelul graiurilor şi al limbilor preliterare principiul cauzalităţii este decisiv pentru explicarea schimbărilor din limbă, în sfera limbii literare, dimpotrivă, finalitatea este aceea care, legată de voinţa vorbitorilor, determină dinamica schimbărilor lingvistice. Atrăgându-i atenţia că el însuşi a renunţat încă din 1954 la perspectiva idealismului lingvistic (K. Vossler, B. Croce), pe care şi‑o însuşise în timpul studiilor din Italia, G. Ivănescu îşi invită prietenul să i se alăture şi să renunţe şi el la concepţia finalistă şi idealistă şi să i se asocieze în profesarea unei explicaţii cauzaliste a schimbărilor în limbă. După cum se ştie, departe de a se lăsa convins, Eugeniu Coşeriu a rămas credincios paradigmei vichiene şi humboldtiene şi a făcut din causa finalis una dintre pietrele unghiulare ale teoriei sale, pe al cărei fundament a articulat structuralismul funcţionalist. Doctrina sa monumentală, originală, profundă, completă şi armonioasă, s‑a impus ca reper central al gândirii teoretice în lingvistica actuală.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi