Doina Cornea, demnitatea rezistenţei şi laşitatea colectivă

Ici-colo, rezistenţi izolaţi au riscat pe cont propriu atât măsurile represive ale regimului, cât şi indiferenţa opiniei publice, aliniată rigorilor unui naţional-comunism mândru că se poate sustrage astfel dominaţiei imperiale sovietice. Aşa am ignorat capcana neo-stalinismului, abil intinsă de către comuniştii români. Cu un regim care le rezista ruşilor (vezi 1968), care redase demnitatea istoriei, fie chiar şi selectiv ori reabilita victimele comuniste ale stalinismului (vezi Lucreţiu Pătrăşcanu), e foarte greu să câştigi ţara în favoarea drepturilor omului şi a demnităţii persoanei. Spiritul atotputernic naţional-comunist îl înlocuia discret pe cel internaţionalist din anii “obsedantului” deceniu. Această dinamică a făcut ca lucrarea rezistenţilor izolaţi să fie în bună măsură ignorată de către cei mulţi, de atunci şi până astăzi. S-a întâmplat aceasta nu numai din cauza represiunii, dar şi a perpetuării la putere a vechilor comunişti deghizaţi în democraţi. Uriaşele manipulări care au continuat şi după 1989 au avut ca beneficiar pe urmaşii comuniştilor din FSN-PDSR-PSD ori pe cei bine toleraţi şi încurajaţi din PUNR şi PRM. Asistate de asemenea părinţi, care s-au dorit fondatori atât ai vechiului, cât şi ai noului regim, mulţimile au continuat să funcţioneze în registrul laşităţii. Însă efectul de contagiere a fost şi continuă să fie devastator: mulţi intelectuali (sau, în fine, închipuiţi) s-au lăsat seduşi. Iar din combinaţia dintre prostia fudulă şi mârlănia tradiţională a rezultat un coctail periculos, care ne face labili în faţa manipulării, ineficienţi în acţiunea civică, dar şi în cea de recuperare autentică a istoriei. De aceea trăim încă sub spectrul moştenirii comuniste şi nu a demnităţii rezistenţei. Pe cale de consecinţă, avem uriaşe dificultăţi să aşezăm istoria rezistenţei în cea naţională. Cei mai mulţi conaţionali îi ignoră atât pe Iuliu Maniu, cât şi pe Doina Cornea, adică doi făuritori de istorie din categoria celor care ne-au redat demnitatea flagelată de un regim care a început ca o ocupaţie mongolă, a continuat ca o auto-ocupaţie şi s-a încheiat cu o farsă de proporţii, în decembrie 1989.

Cazul Doinei Cornea este emblematic, înscriindu-se în această logică a istoriei colectiviste. Atunci când, la începutul anilor ’80, ceauşismul intrase definitiv în faliment, românii erau total nepregătiţi pentru istorie, agăţându-se pasiv de mitul fals al eroului comunist. Toate loviturile directe pe care le-au încasat – foamea, frigul, prăbuşirea nivelului de trai, lipsa oricărei speranţe – au preferat să le interpreteze în registrul fatalismului oriental, asociindu-le destinului implacabil. Printre primii şi puţinii care au intrat în coliziune cu această filosofie paseistă şi pasivistă a istoriei a fost doamna Doina Cornea. Cunoscând starea de spirit din interior, Doinei Cornea nu i-a rămas decât soluţia clopotelui de aramă: să încerce trezirea noastră printr-o buclă în exterior, expediind scrisori în Occident, pentru a ne sensibiliza pe noi înşine. Doar astfel mai putea ajunge la conştiinţa unui popor umilit şi sedus de himere. Şi pentru că le-a devoalat slăbiciunile, românii nu au iubit-o niciodată. Ei se regăseau mai comod, neconflictual şi împăcaţi cu ei înşişi în discursul lui Ion Iliescu. Între francheţea adevărului şi perfidia autoamăgitoare a minciunii, românii au ales ultima soluţie. După 37 de ani de la debutul acţiunii Doinei Cornea, românii sunt tot acolo, luptându-se cu fantasmele şi seduşi mai nou de teoria “statului paralel”. În ţara în care Iliescu e încă pe soclu, în ciuda chemării în instanţă, într-un proces care probabil nu se va încheia în acest secol, Doina Cornea nu poate fi decât ignorată. Nu mă las sedus de manifestările de parastas din aceste zile. Adevărul este infinit mai trist. Doina Cornea este omagiată pretutindeni în lumea liberă şi doar de o minoritate românească. Atunci când am ajuns pentru prima dată în Occident, prima persoană despre care eram întrebat era Doina Cornea. În România, ea era bălăcărită de către oamenii lui Iliescu, i se inventau biografii compromiţătoare, era ridiculizată de către oamenii “subţiri” şi urâtă de mulţimi. Acolo suntem şi astăzi, stimabili compatrioţi.

Scoasă demonstrativ din arest, chiar în zilele acelui decembrie nebulos, numită de către Iliescu în CFSN, fără măcar să fie întrebată, evident tot în scop manipulator, pentru a induce autenticitate şi nobleţe acţiunii lui bolşevice, Doina Cornea a continuat să fie egală cu ea însăşi, punându-ne din nou în faţa adevărului netrucat, chiar din prima clipă, atunci când s-a întrebat: ”Dar cine eşti dumneata, domnule Iliescu?” Atunci ar fi trebuit să ne trezim şi să încercăm să ne regăsim demnitatea uitată. Îmi voi aminti mereu acea întrebare a Doinei Cornea. Dar românii s-au ascuns iarăşi în mlaştina ignoranţei şi a umilinţei.

Povestea Doinei Cornea e despre tragicul istoriei, despre laşităţile noastre şi despre incapacitatea de a asuma consecinţele, uneori devastatoare ale adevărului. Într-o zi va trebui să mergem la Canossa, să ne autoflagelăm şi să ne înfiorăm: cine suntem noi, în lipsa celor care ne-au deschis ochii?

O fiinţă ireal de plăpândă, însă dăruită cu o forţă morală uriaşă şi-a croit drum într-un ocean de indiferenţă. Ne-a mustrat duios, dar ferm, ne-a îndemnat să ne privim în oglinda conştiinţei, dar mai ales să nu abdicăm de la măreţia condiţiei umane. Laşitatea dezumanizează şi contagiază. Aviz amatorilor. Prea puţini am fost contemporanii ei. Dar într-o zi care nu ar trebui să întârzie, ne vom identifica drept aparţinători ai timpului în care a trăit Doina Cornea. Până atunci, la ceasul despărţirii de marea doamnă, se cuvine să-i dedicăm o rugăciune şi să-i cerem iertare.

Mihai Dorin este istoric şi publicist