Dopaj de la mama natură

E un lucru prea bine ştiut de sportivii care se dopează, precum şi de cei care au astfel de iniţiative nefaste, fie ei conducători sportivi, antrenori sau medici: întotdeauna cel care plăteşte este sportivul. Medicul care a dormit în papuci când n-a binevoit să afle în anul de graţie 2000 (cazul gimnastei Andreea Răducan), că efedrina este o substanţă interzisă, iar o biată tabletă de nurofen poate să te deposedeze de un titlu olimpic binemeritat, a fost dat afară de la lotul olimpic de gimnastică, dar o duce şi acum bine mersi. Pentru ca o sancţiune să aibă efect, se aplică acolo unde doare mai mult, chiar dacă este perfect posibil ca bietul sportiv, de multe ori, un flăcăiandru sau o fetişcană, să nu ştie ce substanţă îngurgitează la îndemul lui "dom’ doftor". Lucruri cunoscute şi paracunoscute, scrise şi răs-scrise. Nimic nou sub soare. Ce ne facem însă când "agentul dopant" nu este un medic sportiv, un farmacist al diavolului, un alchimist malefic, ci însăşi mama natură? Caster Semenya, mult-mediatizata atletă sud-africană care domină de aproape 15 ani alergarea feminină de 800 m, nu a fost nici clienta laboratoarelor BALCO, nici a vreunui doctor Fuentes sau Schmidt, ci vorba marxistului, a fost dopată de însăşi mama natură. Chestia asta nu e deloc nouă. O celebră sprinteră din vremea ultimului război mondial, poloneza Stanislawa Walasiewicz (americanizată sub numele de Stella Walsh) a fost suspendată din concursuri pentru exces de testosteron, a dat în judecată federaţia din SUA şi a câştigat procesul, pentru ca, pe patul morţii să recunoască inutil: "Ştiţi, de fapt, sunt bărbat". În 1966, când s-a introdus controlul sexului în întrecerile atletice, o serie de cariere infailibile s-au terminat brusc, în frunte cu cele ale surorilor (sau "fraţilor"?) Press din Ucraina sovietică. Şi dacă în cazul polonezei Ewa Klobukowska s-a petrecut o eroare flagrantă, retragerea subită a celebrei românce Iolanda Balaş mai suscită şi acum discuţii contradictorii în cercurile medicale. 20 de ani mai târziu, o promiţătoare aruncătoare din ex-RDG, Heidi Krieger, a fost victima unei doze sporite de testosteron administrate din greşeală şi a fost nevoită să se transforme din… Heidi în Andreas.

De atunci şi până în epoca lui Caster Semenya s-a schimbat ceva în percepţia universală, căpătând din ce în ce mai multă importanţă noţiunea de "political correctness" (corectitudine politică). O noţiune generoasă la origine, care, odată cu exagerările care au însoţit-o s-a transformat într-o dogmă de-a dreptul nocivă. Ne limităm doar la cazul Semenya: dacă această fiinţă sud-africană s-ar fi născut cu 50 de ani mai devreme, ar fi fost exclusă din sport la fel ca şi Irina&Tamara Press. Însă acum, noţiunea că orice sportiv minoritar (rasial, sexual etc.) trebuie să aibă aceleaşi drepturi cu majoritatea, creează monstruozităţi. Oricât de politic-corecţi am fi, trebuie să admitem două lucruri: 1. Semenya nu poate alerga 800 m la fete, fiindcă nu este fair-play faţă de celelalte concurente cu procentaj normal de testosteron. 2. Semenya nu poate concura la 800 m băieţi, fiindcă diferenţa fiziologică este imensă. Cu recordul personal de 1:55,28, Caster n-ar prinde vreun loc nici în finala masculină a Campionatului României. Dar Semenya a devenit de două ori campioană olimpică şi de trei ori campioană mondială datorită unei anomalii endocrine şi a corectitudinii politice. Soluţia simplă pentru IAAF era excluderea sud-africancei şi a celorlalte sportive cu astfel probleme (burundeza Frances Niyonsambo, kenyanca Margaret Wambui etc). Însă "corectitudinea politică" exacerbată a dus la o măsură de-a dreptul creaţă: cică d-na (-l) Semenya trebuie să-şi reducă nivelul de testosteron pe cale medicală, pentru a putea concura în probele feminine. Ceea ce a stârnit val de proteste în lumea medicală, plus o directivă a OMS prin care se interzic medicilor o asemenea operaţie. Mai exact, corect sau incorect politic, tot acolo se ajunge. Cu toate strigătele indignate ale oficialilor sud-africani, care vorbesc de "apartheid", deşi acolo se practică pe scară largă "discriminarea pozitivă". Deşi echipa naţională de rugby se alcătuieşte pe criterii rasiale.

Probabil că Semenya nu va mai alerga niciodată în concursurile feminine. Mai rămâne o mică-problemă: titlurile din urmă. Rusoaicei Maria Savinova i s-a retras retroactiv titlul de la Londra 2012, după reexaminarea unor eşantioane. S-a dovedit că este dopată şi aurul a revenit lui Semenya. Acum, se va proceda la fel şi în cazul ei? E greu de crezut fiindcă nu-i corect politic! În traducere, negrii (scuzaţi impietatea) au suferit prea mult de-a lungul anilor, acum e rândul albilor.