Dosoftei, primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu (III)

Este vorba de creația lexicală aposcorachință, folosită de Dosoftei în Psalmul 26, unde citim: „Și te voi cerca‑te cu față curată/ Să‑ț vădz svînta față și prea luminată. NU‑ț ascunde, Doamne, fața preacinstită, Nu fugi de mine la vreme cumplită,/ Ce-m trimite, Doamne, a ta socotință,/ Să nu duc delungul aposcorachință.” Cuvântul este perfect necunoscut tuturor cititorilor obișnuiți, fiindcă este o creație ad hoc a lui Dosoftei. Abia după ce îi înțelegem sensul, ne dăm seama de splendoarea metaforică a întregului context. Pentru aceasta, Dosoftei își ajută el însuși cititorul, deoarece, într‑o notă marginală, chiar în ediția tipărită la Uniev, în 1673, poetul inserază explicația următoare: „Aposcorachință să chiamă că-ș părăsăște corbul puii, pînă-s cu fulgi albi, de nu-i hrănește, că nu să-ncrede.” Într-o versiune manuscrisă anterioară a aceluiași text, adnotată, de asemenea, marginal de Dosoftei, explicația este puțin mai amplă: „Spun pentru corbul că, deaca scoate pui, îi hrănește pănă fac fulgi, și-i părăseaște unde-s albi, că să-ndoiește pre corbiță. Atunce ei țîpă că n-au hrană, pînă fac pană neagră. Atuncea de-acii să-ncrede corbul de-i hrăneaște. Aceea este aposcorachință”. Ce am putea înțelege din această lungă explicație a lui Dosoftei, formulată, după cum se vede, în două variante? Repet, eu aș interpreta aici intenția lui Dosoftei de a face perceptibil pentru cititorul român sensul unui cuvânt creat de el printr-un procedeu cu totul neobișnuit, cu o voință de a autonomiza limba poetică până la marginile extreme ale inteligibilității. În orice caz nu avem aici unul din procedeele clasice gramaticale de îmbogățire a vocabularului, ci am putea spune că avem de a face cu un fel de forjare ingenioasă, un artificiu poetic șocant. Eruditul poliglot dotat cu spiritul ludic specific marilor poeți, pornește de la un verb grecesc, verbul este ἀπoσkopαkίςω, căruia poetul i-a adăugat sufixul substantival românesc –ință. Consultând dicționarele limbii grecești, aflăm că verbul ἀπoσkopαkίςω vine de la substantivul κόραξ, numele corbului în greacă, și are semnificația literală ‘a te comporta ca un corb‘, adică, de fapt, după cum glosează lexicograful francez „chasser avec colère ou mépris”, „a alunga cu mânie sau dispreț”, după cum face corbul mânios din pricina suspiciunii de necredință conjugală a corbiței! Același dicționar cunoscut al limbii grecești, BAILLY, înregistrează și derivatul ἀπoσkopαkισμός în greaca Septuagintei. Termenul nu a prea fost înțeles de traducătorii Bibliei în limba română așa încât a fost transpus destul de imprecis în versiunile biblice românești, de exemplu, prin substantivul depărtare sau mustrare (la Cornilescu), sau certare (în versiunea lui Radu Galaction). Avem aici un caz de context care ne arată că Dosoftei simțea dificultatea majoră de a transpune sensul cuvântului în limba română și atunci l-a preluat ca atare, punându-i un sufix românesc. Atât de frecvente în cărțile traduse de Dosoftei, creațiile lexicale propriu-zise sunt mai rare în pasajele care au un caracter original. Ceea ce ne indică faptul că atunci când traducea, Dosoftei era preocupat, ca și contemporanii săi, să redea întocmai conținutul textului sacru, după străvechiul principiu formulat de Hieronymus, autorul versiunii în limba latină, după care există un mister și în ordinea cuvintelor din Sfânta Scriptură. 

Pagină din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei

În schimb, atunci când se exprima liber și voia să transmit o idee, un comentariu, o interpretare, Dosoftei apela la o varietate a limbii literare vorbite, mai liberă, mai puțin încorsetată de rigorile literalității. Aș cita în acest sens, și pentru frumusețea în sine a conținutului, unul din „tâlcurile” sale, un pasaj în proză din tipăritura, Parimiile prestean (1683), un pasaj în care Dosoftei interpretează din punct de vedere teologic rugăciunea tradusă anterior din slavonă. Aș ruga pe cititorii mei să fie atenți la faptul că, deși exprimarea este mult mai cursivă decât în pasajele traduse, dominate, cum spuneam, de literalitate, nu lipsesc nici aici termenii creați, pe terenul limbii române, prin calchiere, pornind de la termeni cu încărcătură dogmatică din greacă. Pentru un nativ român cunoscător de limbă elină, creațiile lexicale dosofteiene sunt transparente, pentru că acesta cunoaște deopotrivă și radicalul grecesc, dar și materialul morfematic a limbii române. Iată, deci, acest „tâlc” scris de învățatul mitropolit:

„Ádecă Domnul Hristos, cum s-au suit în ceriuri cu doaă ființe. Ființa să cheamă lătineaşte substanție, greceaşte usía, rumîneaşte ființă. Că ființa iaste un lucru ce iaste. Deci toată lumea cea sus şi ceastă de gios întăi nu era, şi din nefiind le-au făcut Dumnădzău în ființă, ádecă le-au făcut de sînt. Noi, încă, cînd cugetăm să facem ceva, un meşterşug, de-l facem, el iaste, de nu-l facem, el nu iaste; sau cuconi, de-i facem, ei sînt ființă, iară de nu-i facem, ei nu sînt. Însă omul iaste pre lume ființă mai de-a hirea, căce că-i cugetătoriu şi cuvîntăreț şi cunoscători şi volnic a face bine şi slobod; toate le are de la Dumnădzău, carele i-au făcutu-i ființa din neființă. Iară Dumnădzău, fiind cu ființa mai presus de toată ființa, căce că Svinția sa au făcut toată ființa şi firea tuturor şi le-au dat a fi din ce nu era şi le-au dăruit şi a trăi; acela milostivul Dumnădzău au împreunat ființa sa cea dumnădzăiască cu ființa noastră ceastă omenească, că s-au născut Svinția sa de s-au făcut om deplin, în ființă în deplină în sfat şi în fire, şi s-au făcut unul statul, în doaă ființe de firi întregi. Cu aceale îmbe firi şi ființe au zburat la Părintele său ce l-au născut din ființa sa, Părintele fără maică mainte de tot veacii şi de toată ființa.” (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi