Dosoftei, primul și cel mai mare poet român de până la Eminescu (VI)

Ar mai rămâne acum de amintit câteva lucruri dintre cele ce știm despre eventualele modele pe care Dosoftei le‑ar fi putut avea în versificarea psalmilor biblici. Înainte de a numi aceste modele, este nevoi să ne amintim că limbajul poetic reprezintă ipostaza sau nivelul suprem de funcționare a unei limbi istorice și se identifică deplin cu forma originară a limbii respective. Cazul unor poeți precum Dosoftei, a căror creație pare să izbucnescă din nimic, pune în evidență absurditatea aserțiunii poeticienilor structuraliști (un Jean Barthes, un Tzvetan Teodorov, între alții) care defineau limbajul poetic drept o abatere (écart) de la un nivel standard al limbii respective. Lucrurile, după cum vedem la Dosoftei, stau exact invers! De la ce nivel standard al limbii române s‑ar fi putut abate Dosoftei construind miraculoasa sa limbă poetică?!!

Revenind acum la posibilele modele, cred că poeții se imită între ei în două feluri: într‑un mod servil și atunci avem de-a face cu niște epigoni, sau în așa fel încât rezultatul este cu totul diferit, iar în acest caz avem de-a face cu marii poeți. Marii poeți sunt aceia care reușesc să-și asume limba lor într-un mod inimitabil, unic și irepetibil. La fel cum, dacă citești sau auzi pentru prima dată un vers inedit scris de Eminescu, Arghezi sau Ion Barbu, spui imediat: E de Eminescu, de Arghezi sau de Ion Barbu, la fel este și cu Dosoftei. Este de ajuns să auzi două versuri și îți dai imediat seama că acelea îi aparțin. Ofer cititorului, spre exemplu, chiar psalmul nr. 1 al lui Dosoftei: „Ferice de omul ce n-a merge/ În sfatul celor fără de lege/ Și cu răii nu va sta-n cărare,/ Nici a ședea-n scaun de pierzare./ Ce voia lui va fi tot cu Domnul/ Și-n legea lui ș-a petrece somnul,/ De să va-nvăța de zî, de noapte,/ Să-i deprinză poruncile toate./ Și va fi ca pomul lângă apă,/ Carele de roadă nu să scapă./ Și frunza sa încă nu-ș-va pierde,/ Ce pre toată vremea va sta verde./ Și de câte lucrează i-sporește,/ Și agonisita lui va crește./ Iară voi, necurațâi, ca pleava,/ De sârg veț cunoaște-vă isprava./ Când s-a vântura dintr-are vravul,/ Vă veț duce cum să duce pravul,/ Și cu grâul n-iț cădea-n fățare,/ Ce veț fi suflaț cu spulbărare./ Și la giudeț nu vă s-afla locul/ Să vă sculaț, ce-ț peri cu totul./ Nici păcătoșii din direapta/ Vor fi cu direpții să-ș ia plata,/ Că celór direpț Domnul le vede/ Toată calea din scaun ce șede./ Și calea păgânilor cea strâmbă/ Va pieri, și vor cădea-n grea scârbă.”

Insist asupra acestei idei, a unicității și inimitabilității limbajului poetic dosofteian, pentru că, după cum am arătat într‑un foileton anterior, mulți dintre istoricii literaturii noastre, inclusiv somități precum P. P. Panaitescu sau Sextil Pușcariu, depreciau Psaltirea în versuri, care ar fi fost compusă într‑o limbă greoaie și greu de priceput! Ceea ce nu au înțeles acești iluștri înaintași era faptul că alcătuirea poetică a lui Dosoftei este rezultatul unei opțiuni de prefacere radicală a exprimării obișnuite și de atingere a expersivității absolute a limbii populare, chiar forțând adesea nu doar normele curente în scrisul epocii sale, ci adesea chiar limitele structurale ale limbii. Lucrul acesta l-a înțeles cel mai bine profesorul Mihai Dinu, autorul celei mai comprehensive cărți despre Dosoftei („Bătrânul nostru poet dintâi” – incursiune în poezia și poetica dosofteiană, 2007), în care se dovedește că marele poet aplică scheme și tipare metrice și ritmice rafinate, unele inventate de el, cele mai multe preluate din repertoriile de procedee prozodice și retorico-poetice clasice, prezente în manualele pe care trebuie să le fi avut poate și la școala superioară de la Trei Ierarhi din Iași, dar cu siguranță la școlile iezuite pe care le urmase în tinerețe în Polonia. Aceste tipare prozodice rafinate funcționau ca un motor sau ca un stimulent pentru deosebit de productiva inventivitate lexicală și sintactică, pentru care am oferit exemple în episoadele anterioare ale acestui serial.

Există astăzi în literatura universală probabil sute de încercări de a versifica psalmii biblici în numeroase limbi, la fel cum și la noi există peste cincispezece asemenea tentative. Pentru epoca sa, Dosoftei a fost însă unul dintre pionieri. Ca reper principal în acest sens este citat numele lui Clément Marot (1496‑1544), un mare poet al Renașterii din Franța, și, de asemnea, polonul Jan Kochanowski (1530-1585) și el un mare poet în literatura țării lui. Este puțin probabil ca Dosoftei să fi avut în mână vreuna din edițiile psalmilor versificați ale poetului francez, în schimb este sigur că l‑a citit cu interes și atenție pe poetul polon.

Psaltirile versificate ale poeților Clément Marot și Jan Kochanowski

De la Kochanowski, mitropolitul-poet a preluând versuri, structuri metrice complicate, versuri lungi sau mai scurte, folosind deseori metrul anapestic sau pe cel dactilic, structuri specifice poeziei grecești și a celei latinești, combinați cel mai adesea cu ritmul iambic, care rămâne dominant.

În concluzie, Dosoftei este un mare poet, dar nu și unul popular. Înțelegerea subtilităților poeziei dosofteiene presupune pe lângă o bună inițiere în limba română literară veche, și instrumente de lucru adecvate, care să faciliteze lectura. Primul și cel mai important dintre aceste instrumente este ediția critică a Psaltirii în versuri, publicată în 1978 de Nicolae A. Ursu, prevăzută cu un excelent studiu introductiv al lui Alexandru Andriescu și cu un bogat și indispensabil glosar. Un psalm de Dosoftei trebuie citit cu glas tare și apoi recitit și asumat. Poezia lui Dosoftei, ca și, în general, marea poezie, nu este facilă. În plus, Dosoftei este creatorul primului și al singurului limbaj poetic românesc autentic, până la Eminescu.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi