Două perspective

Am citit de curând un interviu cu medicul Vladimir Poroch, conf. univ. dr., şeful Secţiei Îngrijiri Paliative din cadrul Institutului Regional de Oncologie Iaşi. Fără să vreau, în timp ce citeam, mă gândeam la scrisoarea unui sinucigaş de 21 de ani lăsată posterităţii cu câteva săptămâni în urmă, înainte de a se arunca de pe un hotel din Bucureşti. Cele două perspective asupra vieţii şi morţii merită analizate pentru că ne definesc pe noi, cei care suntem încă în viaţă.

Medicul nostru de la Iaşi a făcut un top 3 al regretelor de pe patul de moarte al pacienţilor pe care i-a îngrijit în cariera sa până în prezent. Un top al lucrurilor care contează cu adevărat în viaţă la care au ajuns cei care au avut timp, în liniştea de pe patul de spital, să gândească, să mediteze, lăsând toate perturbările de zi cu zi la o parte.

Pe locul al treilea s-au situat călătoriile, plimbările prin natură, lume, cunoaşterea de locuri noi, de oameni noi, de medii diferite. Mulţi muribunzi regretă că au muncit prea mult pentru a agonisi lucruri care în final s-au dovedit inutile şi pe care nu le pot lua cu ei dincolo.

Pe locul doi a fost familia, regretul că nu au petrecut mai mult timp cu cei apropiaţi, că nu au avut mai devreme copii, că nu i-au ţinut aproape. Extrem de mulţi şi-au dat seama prea târziu că au consumat prea mult timp pe lucruri care nu aveau importanţă, pe activităţi cotidiene fără finalitate care să aibă o valoare reală, consumatoare de timp, cu oameni faţă de care nu erau apropiaţi în niciun fel, cu care nu aveau nimic în comun, cu care nu comunicau deschis şi sincer, faţă de care nu aveau niciun sentiment. Abia în final şi-au dat seama cât de importanţi sunt oamenii din viaţa lor. Sunt mulţi pacienţi care mor singuri, fără niciun membru al familiei lângă ei, la căpătâiul cărora nu le stă poate decât un tub de oxigen, cel mult.

Pentru primul loc voi cita direct din interviu: „părerea de rău că nu au fost ei înşişi în timpul vieţii, că nu şi-au trăit viaţa lor, ci a altora, că nu au dat curs liber dorinţei sau felului lor de a fi, au trăit pe placul altora şi nu cum ar fi vrut ei. Este dureros să constaţi acest lucru când deja este prea târziu! Atunci conştientizezi că, de fapt, nu ai trăit şi momentul când îţi vei lua rămas bun nu este departe. Te-ai irosit, nu ţi-ai folosit timpul care, din păcate, este ireversibil, nu-l mai poţi da înapoi, nu mai poţi face acele lucruri pe care poate ţi le-ai dorit să le faci şi pe care le regreţi. Noi avem această practică, nici nu pot să-i mai spun tendinţă, de a amâna lucrurile, chiar şi pe cele mai importante. Şi uite că vine momentul când ceasul biologic începe să ticăie şi te întrebi oare când ai trăit?”

Scrisoarea tânărului sinucigaş de 21 de ani din Bucureşti, regretele sale în privinţa existenţei pe această lume, se află la ani lumină distanţă de perspectiva prezentată mai sus. Nu e mai bună sau mai rea, e pur şi simplu o altă viziune asupra morţii, dintr-un alt univers. Tânărul, care n-a apucat să treacă încă prin viaţă suficient pentru a-şi face o ierarhie valorică a ei şi a realiza cu adevărat ce pierde, se lasă prins într-un cerc strâmt, limitat, şi nu-şi dă sieşi nicio şansă de scăpare. Pentru el viaţa şi lumea se limitează la bani şi la recunoaşterea în faţa familiei: „M-am născut într-o familie săracă, nu mai vreau să trăiesc, urăsc viaţa, sunt prea sărac. Nu aţi avut grijă de mine, un copil nu se creşte cu câţiva lei pe lună. Urăsc familia în care m-am născut. Mă simt marginalizat şi neînţeles din cauza problemelor pe care le am şi nu mă înţelege nimeni. Mama a venit în ţară şi mi-a dat puţini bani.”

Scrisorile de adio ale sinucigaşilor au în general motive nenumărate, dar numitorul lor este comun: viaţa nu mai merită trăită. Calea pe care a apucat-o insul este atât de greşită, încât nu mai poate fi continuată şi trebuie oprită. Motivele amintite mai sus, la începutul articolului, care dau sens vieţii unui om încă viu, sunt neimportante pentru un sinucigaş. Călătoriile, familia, recunoaşterea propriului sine, impulsuri vitale pălesc în faţa grandorii eşecului şi durerii, impulsuri morbide. Aceasta este cauza pentru care trebuie urgent pus punct.

Astfel se întâmplă la sinuciderile din dragoste, iată un exemplu de mesaj real: „Să nu încercaţi să înţelegeţi de ce am făcut asta, vă spun doar că pentru mine viaţa nu a însemnat mai nimic până să o cunosc pe X, ea a fost lumea mea, şi când ea nu a mai fost, lumea mea a încetat să mai existe.”

Alt exemplu: „În procent de 95% tu ai fost de vină pentru că am părăsit această lume. Restul de 5% îi aparţine mamei tale, care s-a băgat între două suflete şi s-a chinuit să le despartă!”

Sau la cele care au ca bază principii imuabile. Cred că textul lui Adolf Hitler e cel mai sugestiv: „…Eu însumi şi soţia mea – pentru a scăpa de dizgraţia depunerii sau capitulării -alegem moartea”.

Sau la cele din motive metafizice ori psihiatrice, cum ar fi al Virginiei Woolf: „Dragă, sunt sigură că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece prin alte vremuri groaznice. Şi de data asta nu mă voi recupera. Încep să aud voci şi nu mă pot concentra. Deci fac ceea ce pare cel mai bun lucru de făcut. Mi-ai oferit cea mai mare fericire posibilă.”

Kurt Cobain: „Nu mai am pasiune şi amintiţi-vă, este mai bine să ard decât să dispar. Te rog, continuă, Courtney, pentru Frances. Pentru viaţa ei, care va fi mult mai fericită fără mine.”

Van Gogh: „La tristesse durera toujours” („Tristeţea va dura pentru totdeauna”).

Serghei Esenin: „La revedere, prietene, la revedere iubirea mea, eşti în inima mea. A fost scris să ne despărţim şi să fim reuniţi din când în când. La revedere: nicio strângere de mână de îndurat. Să nu fim trişti – sprâncene încruntate. Nu este nimic nou în a muri acum, deşi nici în a trăi nu este.”

Sunt două feluri de oameni care mor: cei care vor să mai trăiască şi regretă că nu au făcut mai multe lucruri şi mai relevante în viaţă, şi cei care nu vor să mai trăiască pentru că orizontul lor s-a îngustat atât de mult din diverse motive, încât şansele de supravieţuire, izvorul lor de vitalitate sunt complet secate.

Dar, în definitiv, de la început până la sfârşit, totul depinde de noi, de traiectoria pe care ne-o trasăm singuri, adică de punctul unu al ierarhiei medicului Vladimir Poroch.

Briscan Zara este scriitor şi publicist