Dreptate en detail

Un filosof afirma odată că lumea este doar o reprezentare a noastră, o multitudine de lumi subiective ce convieţuiesc împreună, nimic mai mult. Ea nu poate exista singură, pentru că nu are propria conştiinţă de sine, de aceea există doar prin intermediul conştiinţelor indivizilor din ea. Cu alte cuvine, tot ce ne înconjoară este ceea ce vrem noi să fie, iar când sinele individual încetează de a mai exista, dispare şi lumea odată cu el pentru că nu mai are cine să o mai perceapă. Când eu mor, adică, moare şi lumea.

La prima vedere toată această teorie pare o nebunie, o beţie de idei, o fantasmagorie spusă de dragul de a mai afirma ceva nou, dar dacă ne gândim bine de tot şi eliminăm din judecată toate prejudecăţile şi toate preconcepţiile primite odată cu apartenenţa la o societate, când rămânem doar noi singuri şi lumea, exact cum suntem, de exemplu, în timpul somnului, realizăm că ăsta e adevărul, lumea există prin noi, ea nu poate fi percepută prin intermediul altcuiva, al unui martor, ci doar în mod direct prin ochii fiecărui individ viu care o simte mai mult sau mai puţin conştient. Simţurile şi conştiinţa mea creează de fapt lumea care, culmea, poate fi, şi probabil chiar este, cu totul diferită decât mi-o traduc mie însumi. Eu doar îi adaug calităţi şi defecte pentru a o înţelege şi a-mi deveni una familiară. Dacă eu aş fi o fiinţă atemporală şi aspaţială care nu trăieşte în lumea perceptibilă, tu nu ai avea niciun instrument, nicio modalitate prin care să mi-o prezinţi, astfel încât să o văd cum o vezi tu. Singurul mod existent de percepere este prin intermediul propriului sine, adică numai unul personal şi subiectiv. Asemenea cărării luminoase pe care o face luna deasupra unei ape şi care este unică pentru fiecare ochi/individ în parte, la fel şi lumea se destăinuie doar faţă în faţă. În momentul când închizi ochii cărarea dispare.

Ei bine, ca să intru direct în subiect, în trivial, la fel se întâmplă şi cu dreptatea. Nu există niciodată o dreptate universală de sine stătătoare, care se naşte şi dăinuie singură independent de indivizi, care pluteşte pur şi simplu deasupra lumii alimentându-se cu propria sevă dintr-un univers just şi imparţial. Dreptatea a fost, este şi va fi mereu pur subiectivă. În gradul cel mai mare de puritate posibil. Tot ce a inventat omul pentru a pune ordine în micile sale societăţi, toate regulile şi legile sale, care sunt de altfel absolut necesare unei convieţuiri cu mai mulţi indivizi, nu reprezintă o dreptate absolută şi general valabilă, ci o formă de compromis a mai multor libertăţi arbitrare, stabilite în anumite contexte şi cu anumite scopuri. Fără ele nu se poate, ar fi anarhie. La nivel de individ însă, dreptatea, modul de înţelegere a libertăţii au rămas la discreţia fiecăruia.

Ce este interesant la nivel evolutiv e că în calitate de membri ai unei societăţi care are istorie în respectarea anumitor legi, am reuşit în timp să ne formăm nişte reflexe necondiţionate care semnalizează aşa-numitele nedreptăţi. Nişte reflexe care nu sunt de fapt naturale, ci create prin educaţie. Ni se aprind beculeţele automat când un om este agresat pe „nedrept”, dacă ni se fură portofelul sau telefonul în tramvai, dacă o altă maşină îţi taie calea ilegal etc. Ţi se pare o mare tâmpenie dacă nu primeşti bani pe măsura muncii, dacă cineva este recompensat, fără să merite, în locul tău ş.a.m.d. Astea toate sunt pentru noi o încălcare flagrantă a unei legi presupuse imuabile universală, în realitate însă ele nu sunt decât nişte fapte oarecare, fie lipsite total de însuşirea dreptăţii, fie sunt chiar drepte privite din altă perspectivă.

Omul care a agresat pe altul a făcut asta pentru a se răzbuna dintr-o nedreptate mai veche, hoţul care te-a furat are planuri de viitor personale şi avea nevoie de bani, iar a lua de la altul, care pare mai bogat sau mai norocos decât el, e un act de stabilire a echităţii şi a justiţiei. Sigur că legea locului dă dreptate doar unui singur om, dar încearcă să mergi în alt grup, unul diferit şi ai să constaţi cu surprindere că lumea e cu susul în jos şi parcă nu are niciun sens. În unele colectivităţi răzbunarea e sfântă, în altele furtul e îndreptăţit, ba chiar şi crima e la fel. În unele triburi cu obiceiuri primitive din America de Sud, de pildă, uciderea cuiva nu atrage după sine o pedeapsă, ci face parte din natura lucrurilor şi e trecută cu vederea. Pare aberant, dar pentru ei nu este.

Să luăm un exemplu mai apropiat. Fostul ministru al educaţiei, Sorin Cîmpeanu, a plagiat o parte din lucrarea sa de doctorat, ceea ce în societatea noastră românească civilizată se numeşte furt, şi e catalogat, evident ca nedrept. Dar din perspectiva lui personală a fost, şi probabil încă mai este, un demers cât se poate de firesc şi la locul lui. A trebuit să scrie respectiva lucrare, a găsit ce-i trebuia la alţi autori, a luat şi a mers mai departe, pur şi simplu.

E fascinant, dacă te pui în pielea fiecăruia, ajungi chiar să te întrebi unde sunt punctele cardinale, că parcă au dispărut complet…

Alt exemplu, Costel Alexe, preşedintele CJ de Iaşi, a făcut un troc cu tablă în schimbul unor beneficii ce contraveneau legilor ţării. Dar el nu vede astfel lucrurile, şi nici nu le va vedea vreodată, a făcut asta pentru că aşa era corect şi bine din perspectiva lui. Iată cum apar din nou două dreptăţi care se bat cap în cap. Dar ele, de fapt, coexistă.

Acelaşi numit Alexe şi-a folosit influenţa şi puterea politică pentru a instala în anumite funcţii nişte oameni fără ca aceştia să dea examenele cerute de lege şi fără chiar să aibă pregătirea necesară. Ilegal!… urlă procurării. Dar cei implicaţi, aşa-zişii infractori, au o cu totul altă opinie despre faptele lor. Se cunoşteau, erau prieteni, aveau încredere unul în altul, aveau scopuri comune, trebuiau să se ajute unul pe altul şi au făcut-o, asta e corect şi normal, deci drept…

Ceea ce este şi mai interesant e că fiind alese arbitrar, legile care garantează menţinerea dreptăţii pot fi la fel de uşor schimbate precum pelincile unui bebeluş. Sunt atâtea dreptăţi pe lume că ai de unde alege. Ceea ce ieri era ilegal, azi e chiar obligatoriu, ceea ce e azi împotriva legii, mâine poate fi permis sau chiar încurajat. Ceea ce rămâne însă neschimbat este libertatea individuală, cea pe care şi-o produce fiecare om în parte în mintea lui pentru propriile interese. Ea nu poate fi niciodată anulată pentru că nu e scrisă şi, mai mult decât atât, poate oricând deveni oficială.

Acum aproximativ doi ani, de exemplu, PSD-ul era Ciuma Roşie din perspectiva PNL-ului, un partid nedrept, chiar ilegal după mulţi, responsabil de toată nenorocirea din ţară. Azi, în schimb, acelaşi partid este un aliat de nădejde, unul care sprijină reformele şi legile corecte etc. Care e problema? Lucrurile s-au mai schimbat între timp, acum lumea a evoluat, pentru linişte şi pace e permis orice. Şi viaţa merge mai departe, dreptatea a învins din nou…

Briscan Zara este scriitor şi publicist