Dreptul la dialog

Mă bătea gândul la începutul articolului să intru pe net şi să caut statistici despre cât mai citesc copiii/tinerii de azi în comparaţie cu cât se uită la televizor, se joacă pe telefon, citesc postări sau văd clipuri video pe reţele de socializare, dar mi-am dat seama că ar fi fost un timp pierdut pentru că situaţia este mai mult decât evidentă, nu e nevoie de nicio confirmare de statistică.

Copiii şi tinerii nu mai pun mâna pe cărţi, ei doar vizionează acţiuni. Nu mai lecturează, ci doar citesc postări şi mesaje scurte şi concise. A lectura înseamnă a citi un timp îndelungat, a intra în starea de lectură. Postările şi mesajele scurte însoţite de poze ori bucăţi video nu te aduc în starea de lectură, ci doar te informează, într-o oarecare măsură, una foarte fragilă.

Informarea frugală domină net cultivarea, din această cauză apar la orice pas diverse probleme ridicate de aceşti roboţei diletanţi care înmagazinează din mediul virtual zi de zi tot felul de informaţii din toate domeniile, fără cap şi fără coadă. Probleme pe care ei, în neştiinţa lor, le consideră importante şi pentru care se consideră avizaţi, pozând în luptători. Şi astfel apare o mare păcăleală, poate cea mai mare din zilele noastre: pentru că se consideră „informat”, oricine capătă subit o opinie vehementă. Toţi ştiu cum merge treaba în război, în politică, în justiţie, în medicină etc. Lumea e plină de aşi în domeniu.

Asist uneori la o controversă între un om cultivat, citit până în măduva oaselor şi unul care citeşte doar de pe Facebook şi rămân de fiecare dată consternat. Mi se pare o nedreptate absolută ca doi oameni atât de disproporţionaţi în cultură să poarte o discuţie ca de la egal la egal. Şi totuşi aşa ceva are frecvent loc pentru că există libertate de opinie, cel „informat” considerând în mod eronat că are dreptul să deschidă gura. Adevărul fiind însă că acela nu are din aproape niciun punct de vedere dreptul să vorbească înainte de a se documenta în detaliu şi divers, de a se cultiva.

Nu ai drept de a exprima o opinie despre cuie, să zicem, ca produs final, dacă nu ştii nimic despre procesul de fabricaţie, despre rezistenţa materialelor, ceva fizică, mecanică, istorie etc. Înţeleg, ai nemulţumiri, ţi se pare aberant, strigător la cer că nu există un partid al cuielor, că nu au şi ele dreptul la o viaţă decentă, dar informează-te mai întâi din cât mai multe surse, domnul meu, şi apoi prezintă-te pregătit la un dialog cu cineva care e cu o sută de clase deasupra ta. Şi asta pentru simplul fapt că voi doi nu veţi putea găsi niciodată un limbaj comun, iar fără limbaj nu poate exista comunicare, ci doar ceartă. Vorbiţi limbi diferite. Este imposibil ca un om cu doctorat, cărţi scrise, traduse, cu experienţă imensă în domeniul cuielor să vorbească aceeaşi limbă cu un individ care a citit ultima carte acum 20 de ani, dar care mai bate şi el câte un cui din când în când. E limba română, cuvintele curg, aspectul lor, felul cum sunt înşiruite dau impresia că omul nu e analfabet, ştie să le aranjeze, dar totuşi nu spune cu adevărat nimic, pentru că nu ştie…

Sunt fără număr cei din generaţiile mai tinere care se pun în gură cu lupi bătrâni ai culturii, care stârnesc valuri uriaşe susţinute de alţii ca ei, în mediul online preponderent, pe diverse teme care le-au stârnit consternarea sau le-au incitat spiritul. Da, fiecare poate să aibă o opinie, dar hai să fim corecţi, rămâi în bula ta.

Scriam într-un articol anterior despre cum „atacă” unii elevi contemporani anumite aspecte sociale din literatura română sau universală. Dădeam atunci un exemplu despre romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade care a fost catalogat de unii liceeni drept o carte care cuprinde aventurile unui pedofil de 24 de ani care a sedus şi violat o biată fată indiancă de numai 15 anişori, sau despre Moromeţii, un roman care promovează violenţa pentru că Ilie îşi bate cu sălbăticie băieţii. Atenţie, vorbim despre nişte copii care nu mai citesc cărţi, unii dintre ei nici nu citiseră cărţile despre care vorbeau, se legau doar de ideile acelea care li se păreau aberante, le-au prins, cu alte cuvinte, din zbor şi au pornit un război împotriva lor. Fie şi la „caterincă”.

Alt exemplu. Săptămâna trecută, după o întâlnire în care doi oameni de cultură, tobă de carte, au avut un dialog despre liberalism şi conservatorism, unul dintre ei a fost pur şi simplu asaltat de nişte elevi de liceu care voiau să îl certe pentru opiniile sale împotriva unor aspecte, culmea, sociale. Voiau să incite la o discuţie pe respectiva temă pentru că pur şi simplu li se părea ceva nedrept, fără să aibă minime cunoştinţe în materie, de istorie, de sociologie, de politică, de morală sau măcar artistice. Voiau doar să lupte pentru o cauză, dar fără nicio armă, fără nicio strategie, fără niciun limbaj, doar cu un scop.

Cred că imaginea şi întâmplarea sunt definitorii pentru ce se întâmplă azi în lume. Oameni care nu ştiu aproape nimic, trag la răspundere pe alţi care ştiu enorm. Asta e nedreptatea care are loc, ca un individ cu gura mare şi tupeu să stârnească o revoluţie împotriva altuia care are o minte mare şi cunoştinţe pe măsură.

Comunismul asta a făcut, a dat jos şi a omorât aşa-zişii „chiaburi”, mulţi dintre ei intelectuali, oameni de cultură, şi a adus în locul lor muncitori care nu puteau vedea niciodată lucrurile nuanţat, ci doar din topor. Cu toţii ştim unde s-a ajuns.

Ce argumente crezi că poţi avea în faţa unui om care e mult mai citit decât tine? Cât de mult crezi că poţi simplifica dialogul în aşa fel încât amândoi să vă înţelegeţi? Singura soluţie este ca partenerul de discuţie mai cult să coboare la nivelul tău pentru a te înţelege, dar cum crezi că ai să poţi tu să înţelegi argumentele lui dacă nu ştii despre ce vorbeşte? Deci, vedeţi, dumneavoastră, doamnelor şi domnilor revoluţionari mileniali, o astfel de discuţie nu poate fi niciodată posibilă, ea nu poate avea niciodată o concluzie, niciuna dintre părţi nu o va putea convinge vreodată pe cealaltă de ceva, una pentru că e prea limitată în bagajul de cunoştinţe, cealaltă pentru că e prea evoluată în comparaţie cu prima. Dreptul la dialog se dobândeşte după însuşirea unei bibliografii şi trecerea unor probe eliminatorii, ca în orice competiţie.

Iar copiii şi tinerii continuă să nu citească. Şi cu cât incultura lor e mai mare, cu atât încrederea că pot face orice e mai covârşitoare neavând termene de comparaţie şi autocenzură, până într-un punct când vor considera, în neştiinţa lor, că se pot lua în piept cu oricine pentru simplul fapt că ştiu, la modul general, să citească şi să vorbească româneşte, au un telefon mobil conectat la Internet şi câţiva bani în buzunar, şi că sunt mulţi. Cu asemenea atuuri ei cred că se pot bate cu oricine, după vorba unui ţăran din Răscoala lui Rebreanu: „Da ce, noi am venit să ne probozeşti matale ori să te probozim noi pe mata?”…

Briscan Zara este scriitor şi publicist