Drum fără pulbere (III)

În anii 1960, economistul Milton Friedman (1912-2006, profesor la Universitatea din Chicago), laureat al Premiului Nobel, a devenit consultantul guvernului unei ţări în curs de dezvoltare din Asia. La un moment dat, a fost condus pe şantierul unde se realiza un grandios proiect public de infrastructură. Acolo a observat, cu surprindere, cum un număr mare de muncitori mânuiau de zor lopeţi, în timp ce abia dacă se zăreau vreo câteva buldozere, tractoare şi alte utilaje grele mai potrivite pentru lucrările de terasament. Când l-a întrebat pe oficialul guvernamental responsabil cum se explica situaţia respectivă, acesta a declarat că scopul proiectului era „crearea de slujbe”. Replica sarcastică a lui Friedman a devenit, între timp, celebră: „Păi, şi-atunci de ce nu le daţi lucrătorilor linguri în loc de lopeţi?” (Martin Ford, Ascensiunea roboţilor. Tehnologia şi viitorul fără joburi, Ed. Corint, 2019).

Ceva asemănător apare şi în cartea lui Petru Dumitriu, în dialogul dintre două personaje, ingineri la Canal, Pangrati şi Anghelescu: Am început haotic… pripit… neorganizat. Unde sunt maşinile? Unde sunt excavatoarele? Unde sunt betonierele? Nici betoniere n-am! Şi vrem să facem o lucrare grandioasă! Parcă n-am fi în secolul ăsta… Lucrăm cu lopeţile… […] … Numai canalele cele mari: Moscova-Volga, Suez, Panama sunt mai mari! Şi noi începem să scobim pământul cu linguriţa! Scos din contextul romanului, pasajul acesta, ca şi altele, ar putea fi considerate de-a dreptul subversive!

Canalul s-a început la lopată. Apoi au venit excavatoarele, buldozerele şi camioanele din URSS. Cele mai importante utilaje erau excavatoarele electrice, precum E-505, care aveau o cupă de 3 m³. Acestea nu erau dintre cele mai noi, nu erau însoţite de piese de schimb, iar alimentarea cu energie electrică era din ce în ce mai anevoioasă, pe măsură ce lucrările se extindeau. Astfel, s-a construit o termocentrală la Poarta Albă, acolo unde trebuia ridicat şi un Palat Administrativ cu 399 de încăperi. Această termocentrală avea la bază o tehnologie din Elveţia de la firma fraţilor Sulzer, din Winterthur, aceeaşi firmă care a fost implicată în echiparea hidrocentralei de la Porţile de Fier, sau în realizarea locomotivelor Diesel-electrice româneşti.

La Canal au lucrat, la început, în principal, lucrători civili, deţinuţii având o pondere de aproape 20% din totalul lucrătorilor. La finalul lucrărilor, în 1953, deţinuţii constituiau 80% din totalul forţei de muncă de la Canal, în scripte fiind menţionaţi ca efective MAI (Ministerul Afacerilor Interne). Schimbarea raportului a fost determinată, pe de o parte, de transformarea şantierului în lagăr de muncă şi de exterminare pentru deţinuţii politici, iar, pe de altă parte, de plecarea în masă a lucrătorilor civili, din cauza condiţiilor grele de lucru. De exemplu, într-o singură zi, se înregistra moartea a 10 deţinuţi la Colonia de Muncă nr. 2 Poarta Albă, aceştia suferind de sindromul carenţial, adică de… foame.

În acea perioadă au fost elaborate multe rapoarte, de către diverse entităţi politice sau de retorsiune politică. Unele rapoarte erau elaborate într-un stil festivist-eroizant, specific perioadei staliniste, din care aflăm, de exemplu, că şantierul devine un loc în care se fac atât cursuri de alfabetizare, cât şi de însuşire a metodei Stanislanschi (sic!), aşa cum rezultă dintr-o Dare de Seamă asupra muncii culturale desfăşurate la Canal (de unde se vede că Stanislavski era studiat în acelaşi timp atât la Canal, de către tractoriste şi excavatorişti, cât şi la New York, la Actors Studio, unde metoda marelui teoretician rus era predată unor viitori mari actori americani de către Lee Strasberg, deci nu s-ar zice că nu eram racordaţi la marile tendinţe culturale ale timpului…).

Într-un alt raport (ANCSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 2, ff. 53-61, nesemnat), dedicat vieţii cotidiene de la Canal, aflăm că 80 % din tinerii de pe şantier joacă şah (însă nu se spune nimic despre despre consumul exagerat de alcool de la Canal). Se arată şi unele aspecte critice, referitoare la lipsurile materiale şi organizatorice, fără a se arăta şi eventuale soluţii, utilizându-se, uneori, exprimări de un perfect stil tragi-comic involuntar: …O altă lipsă o constituie faptul că U.T.M.-ul nu s-a ocupat îndeajuns de tinerele fete aflate pe şantier. Toate acestea sunt în perspectivă să fie lichidate.

Canalul s-a confruntat cu mari probleme de resursă umană, de necesar de utilaje, de necesar de energie. România nu dispunea de o forţă de muncă calificată pentru aşa o mare realizare. Iar oamenii calificaţi, atâţia câţi existau, erau priviţi cu suspiciune: În general, cea mai mare parte a tehnicienilor sunt proveniţi din vechea clasă exploatatoare, care, nemaiavând altceva de făcut au venit să lucreze la Canal: vechi antreprenori, foşti directori în ministere tehnice, foşti membri în consiliile de administraţie etc., se arată într-un raport al Securităţii (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 1, ff. 104-114).

În alt document din Arhiva CNSAS (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 12566, vol. 2, f. 88), nedatat şi nesemnat, se arată că, la un moment dat, la canal erau 27.016 lucrători, din care 1.795 erau ingineri şi tehnicieni, 1.249 funcţionari, 9.945 muncitori, 4.700 soldaţi, iar 10.427 deţinuţi (38%). În Drum fără pulbere apare următorul pasaj: … Pe drum, le spunea la toţi cei întâlniţi ce aflase: că se va munci în silă, sub ameninţarea puştilor, în ţarcuri uriaşe de sârmă ghimpată. Şi oamenii îşi spuneau asta mai departe, unii altora. Priveau cu nelinişte spre zarea pustie înecată în negurile de ploaie, unde bubuia, departe de tot, tunetul. Câte unul, câte doi, se risipeau spre culmea peste care veniseră şi se pierdeau în depărtare.

Romanul lui Petru Dumitriu are 666 de pagini!

Prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin este cadru didactic şi prorector responsabil cu activitatea didactică la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi