Caută 
1 MIN
Lui Ioan Evanghelistul îi datorăm această cea mai scurtă şi cuprinzătoare „definiţie”: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Însă diavolul, cel ce caută să le pervertească pe toate, răstălmăceşte şi acest cuvânt în inimile celor care cred că el este totuna cu a spune că: „iubirea este Dumnezeu”.
Este cea mai periculoasă minciună a vremurilor noastre. „Dumnezeu este iubire, dar iubirea nu este Dumnezeu” – este o formulă pe care am găsit-o în titlul unei dizertaţii susţinute în 2015 de finlandezul Jason Lepojärvi, având ca subiect „teologia iubirii” la C.S. Lewis. Asupra acestei uriaşe manipulări avea să atragă atenţia scriitorul britanic încă de acum vreo şase decenii, în volumul „Cele patru iubiri”. A fost inspirat, după cum mărturiseşte, de o spusă a lui Denis de Rougemont: „iubirea încetează să fie demon doar când încetează să fie zeitate”. O „rupere” a iubirii de Dumnezeu, o promovare a caracteristicilor iubirii luate în sine, fără nici o corespondenţă divină, duce la idolatrie.
Spre exemplu, dragostea de natură este una firească, câtă vreme vedem în ea creaţia lui Dumnezeu, hărăzită spre folosul omului. Luată în sine, ea devine obiect al ecologismului (care e o ideologie, altceva decât ecologia), fiind adulată de cei care ar fi în stare chiar să „reducă populaţia”, doar pentru ca unii să respire un aer mai curat. Să pui ceva din lumea aceasta mai presus de om cu siguranţă nu e dragoste. Conform lui C.S. Lewis, e o lucrare demonică: „Această dragoste, când se instituie ca religie, începe să fie un zeu – prin urmare să fie un demon. Şi demonii nu-şi ţin niciodată făgăduielile. Natura «moare» pentru cei care încearcă să trăiască doar pentru dragostea de natură. Coleridge a sfârşit prin a fi insensibil faţă de ea; Wordsworth, prin a se lamenta că gloria a trecut. Rosteşte-ţi rugăciunile într-o grădină, la primele ceasuri ale dimineţii, ignorând statornic roua, păsările şi florile, şi vei pleca inundat de prospeţimea şi bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele şi, după o vreme, de nouă ori din zece nu ţi se va întâmpla nimica” (C. S. Lewis, „Despre minuni. Cele patru iubiri. Problema durerii”, Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 144)
Când iubirea devine idol, ea e mijloc prin care omul ţinteşte să-şi atingă anumite scopuri sau să-şi împlinească anumite dorinţe. În orice caz, caută ceva pentru sine, să dobândească sau să câştige ceva. Cu totul altfel e dragostea lui Dumnezeu, întru Care „nu există foame care să trebuiască potolită, ci numai abundenţă care doreşte să dăruiască” (op. cit., p. 199). Aşadar, când cineva clamează dragostea, trebuie cercetat ce anume urmăreşte: să dăruiască sau să dobândească ceva?
În concluzie, dragostea creştinească se arată nu doar în fapte bune, ci, mai întâi, în respingerea categorică a celor rele. În acest sens trebuie înţeleasă ura, ca fiind o acţiune îndreptată împotriva a tot ceea ce răneşte fiinţa umană în cele esenţiale. C.S. Lewis era frământat şi el de această problematică pe care o desluşeşte în cheie evanghelică: „Cum trebuie să înţelegem însă cuvântul ură? Că Iubirea însăşi ne-ar impune ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin ură – că ne-ar impune să cultivăm resentimentul, să savurăm nefericirea aproapelui, să ne complăcem în a-l injuria – este aproape o contradicţie în termeni. Cred că Domnul Iisus, în sensul avut aici în vedere, l-a «urât» pe Sfântul Petru când a spus «Mergi înapoia Mea, satano» (Matei 16, 23). A urî înseamnă a respinge, a se opune hotărât, a nu face nici o concesie fiinţei iubite atunci când fiinţa iubită dă glas, oricât de blând şi de jalnic, insinuărilor Diavolului” (op. cit., p. 197). Când cruţi pe cineva, când îl aprobi în păcatele sale, când nu-i împărtăşeşti Adevărul, atunci nu-l iubeşti. Adevărata dragoste se implică, suferă pentru celălalt, acţionează. Până la capătul a toate.
