E necesară o reformă administrativă în România? (II)

Foarte scurt istoric al regionalizării

Istoria regionalizării sau, mai degrabă, istoria intenţiilor de regionalizare se etalează deja pe aproape un sfert de secol. „Episodul pilot”, apariţia regiunilor de dezvoltare, s-a consumat în 1996. După constituirea acestor structuri teritoriale, regionalizarea a apărut aproape ritmic în discursul politicianist. La debutul fiecărui ciclu electoral, dacă exista un control politic puternic în Parlament, se lansa o nouă dezbatere despre schimbarea configuraţiilor administrative ale României, prin apariţia nivelului regional. Excepţiile de la regulă au fost perioada guvernăriilor CDR şi a alianţei DA, formaţiunile aflate la putere fiind mult prea fragile la nivel judeţean pentru a risca şi iniţia un proiect al regionalizării administrative. Ca urmare, avem patru episoade de iniţiere sau resuscitare a unui proiect administrativ: I (Năstase – PSD), II (Băsescu – Boc – PD), III (Dragnea – USL) şi ultimul, al IV-lea, cumva aritmic şi mai puţin coerent, fiind situat spre finalul unui ciclu electoral, e cel al Primului-Ministru tehnocrat Dacian Cioloş, ce a apărut într-o perioadă de avânt a masterplanurilor şi a strategiilor de dezvoltare teritorială. Abaterea de la norma temporală e dată de faptul că fiind un guvern considerat non-politic, nu putea fi amendat electoral prin aducerea în discuţie a regionalizării.

În planul instituţiilor administrative, regionalizarea ar trebui să reprezinte în primul rând transferul de responsabilitate de la nivelul central către nivelul regional; dar pentru că există riscul complicării inutile a administraţiei prin introducerea acestui nou nivel teritorial, e chiar indicată şi trecerea unor atribuţii manifeste acum la nivel judeţean către nivelul regional. Ca urmare, lăsând orice urmă de ipocrizie la o parte, cu riscul de a alimenta temerile „judeţeniştilor”, putem afirma că unele municipii reşedinţă de judeţ vor avea de câştigat prin transferul de competenţe administrative, altele vor pierde, mai ales că avem o îndelungată tradiţie a centrului unic de decizie, fie că-i vorba de Bucureşti, la nivel naţional, fie de reşedinţele de judeţ, la nivelul local.

Rolul judeţelor în diversele proiecte regionale a variat în funcţie de raportul de forţe dintre centru şi filialele judeţene ale partidelor sau alianţelor aflate la putere. Dacă la începutul guvernării Boc, în intervalul prezidenţial al lui Traian Băsescu, judeţele erau anihilate de un centru de decizie naţional mult prea puternic în raport cu filialele judeţene, lucrurile au stat exact pe dos în hibrida guvernare USL. Formaţiunea politică de o fragilitate internă extremă, în pofida susţinerii ei electorale, depindea prea mult de relaţiile dintre filialele judeţene ale celor două mari partide constituente, pentru a ignora doleanţele alveolelor teritoriale NUTS 3 (judeţele). Ca urmare, dacă proiectul de regionalizare Băsescu-Boc însemna mai degrabă transferul competenţelor teritoriale de la nivelul NUTS 3 (judeţean) către NUTS 2 (regional), regionalizarea Dragnea – USL (cel puţin declarativ!) s-a dorit a fi percepută ca un transfer al competenţelor de la nivelul NUTS 0 (naţional) către NUTS 2.

Lăsând la o parte posibilele conflicte politice din culise, proiectele Băsescu – Boc şi Dragnea – USL nu s-au materializat în bună măsură din cauza discursului politic practicat de cei ce doreau implementarea acestora. Proiectul Băsescu – Boc era unul radical, fiind focalizat pe desfiinţarea configuraţiilor judeţene actuale şi atribuirea titulaturii de „judeţ” noilor construcţii teritoriale regionale. Astfel „judeţul” glisa pe scara teritorială de la nivelul scalar NUTS 3, la nivelul NUTS 2. Noile judeţe ar fi trebuit să se suprapună configuraţiilor regiunilor de dezvoltare. Chiar dacă acest proiect se armoniza cu Constituţia României, ce prevede doar doua paliere administrative (judeţul – NUTS 3, şi UAT-urile locale: comuna, oraşul şi municipiul – LAU 2), era departe de necesităţile unei bune funcţionări a unei administraţii naţionale. Proiectul impunea un hiatus al puterii teritoriale în zonele intermediare – cele dintre nivelul administrativ regional şi cel local. Această insuficienţă ar fi putut duce pe de o parte la apariţia unor centre regionale mult prea puternice – existând pericolul real al creării unor „mici bucureşti” la scară regională -, iar pe de altă parte, la o nouă perioadă de declin a vechilor reşedinţelor de judeţ – cele care şi-ar fi pierdut funcţia administrativă. Oricum, radicalitatea proiectului, dar şi discursul arogant al Centrului a alimentat orgoliile reşedinţelor de judeţ situate pe palierele ierarhice terţiare ale sistemului urban national, care-şi vedeau periclitate poziţiile de forţă teritorială. Din acest moment, autorităţile judeţene, dar şi cele locale ale reşedinţelor cu o forţă teritorială intermediară (Oradea, Sibiu, Braşov, Baia Mare, Târgu Mureş, Suceava, Bacău etc.) a căror zonă de polarizare include din perspectiva sectorială şi suprafeţe din judeţele vecine, au devenit inamicii principali ai regionalizării. Mormane de cartografii ale unor regiuni create doar pentru un iluzoriu centru regional au împânzit media şi social-media.

Proiectul Dragnea – USL, deşi susţinut de un background teoretic mai avansat (de fapt, a fost vorba de o upgradare a studiilor şi analizelor ce au precedat înfiinţarea regiunilor de dezvoltare din 1996), pentru că nu se atingea de configuraţiile judeţene, menajând astfel orgoliile stârnite de episodul anterior, a lăsat impresia creării într-o manieră gratuită a unui sistem administrativ mai stufos decât era necesar – de ce să impui un nou nivel administrativ, dacă judeţele rămâneau cu aceleaşi funcţii teritoriale!?

Merită menţionat faptul că, deşi iniţial configuraţiile regionale se sprapuneau aceloraşi regiuni de dezvoltare, în urma dezbaterilor s-a ajuns la un compromis – separarea Regiunii de Dezvoltare Sud-Est (cea mai hibrida dintre toate) în două zone: cea dobrogeană şi cea din sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei. (Pe săptămâna viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi