Ego-grafii. Emil Brumaru (II)

Cerşetorul de cafea este un excurs autoscopic în convulsiile existenţiale, psihice şi culturale ale scriitorului adevărat (convulsii nu neaparat generate de ceauşism, întrucât, la artistul genuin, de tipul lui Brumaru, ele rămân eterne). Avem aici o admirabilă introspecţie saint-beuviană, de unde răsar, pe rând, raţiunile scrisului, cititului şi trăitului în general. Pasajul cu rugăciunea, în livadă, pentru poezie, al aruncatului scaunului pe geam, scaun ce „se sparge în sufletul” scriitorului, întâlnirea cu Raicu la US, în Bucureşti, ori comparaţia dintre Nadia (Comăneci) şi (Mircea) Dinescu sunt episoade absolut antologice. Emil Brumaru arborează o ingenuitate perversă (dacă îmi este îngăduită această construcţie oximoronică, singura aptă să surprindă paradoxul demersului de esenţă al scrisorilor în discuţie), cu ajutorul căreia se infiltrează, nebănuit, în problemele serioase (apropo, cei care îi vor analiza poezia în timp, vor avea, negreşit, nevoie de actualul tom de confesiuni scriitoriceşti, unde vor descoperi o ars poetica uriaşă şi, totodată, un Brumaru tulburător de complex), adesea metafizice, păstrând pe figură un zâmbet superficial şi pozând mai curând, avant la lettre, în insurmontabilii stupid people eternizaţi de Silviu Brucan.

Perspectivele asupra celorlalţi nu lipsesc (ca în orice roman care se respectă, desigur) şi sunt impregnate de aceeaşi ghiduşie intelectuală disimulatoare, cu aer vag funambulesc. Plecat la mare (la Neptun, „la scriitori”, un fel de Parnas restrictiv al epocii comuniste), autorul de misive zilnice observă atent mişcările din jurul său, filtrându-le printr-un iris inocent-cehovian (referinţele la clasicii ruşi, abundente în scrisori, nu par deloc întâmplătoare). Iată o mostră elocventă: „Personajul gras, jovial, care aduce zilnic scoici libidinoase şi le predă bucătăreselor, am aflat azi, e Corneliu Leu! Personajul lung, lemnos, cioturos pe la faţa figurii, sosind totdeauna singur, e Sîntimbreanu. Mai există personajul Lovinescu (Horia, n.m.), a apărut şi fostul oniric bărbos Florin Gabrea (complexat de faptul că nu mi-a trimis ultima lui carte, deşi-i dădusem adresa). Marele Dorin Tudoran nu mă vede, ochelarii lui negri îl apără de nimicnicia noastră. Fratele Ioan (Alexandru, n.m.) se autoflagelează-n slip /…/. Eu, cardiacul şi nervosul, am început să beau ţuici; votcă rusească nu există! Tamara Nikolaevna (Tamara Brumaru, n.m.) umblă desculţă şi domnul Axin (sau aşa ceva; administratorul vilei) îi face ochi meliferi. La recepţie am surprins fetele discutând, scandalizate, că eu şi cu nevastă-mea, culmea, suntem căsătoriţi! Toţi credeau că-s c-o amantă! Mă salut, în continuare, cu Ion Caraion.” Şi mai încolo: „/…/ Ilarion Ciobanu, actorul, vine la masă, se aşază şi, pentru a mânca, îşi pune o pereche de ochelari de vedere! Ca şi cum ar citi! /…/ Mi-am zis, ce înseamnă să fii intelectual. Ba nu, gurmand!”

Intermezzo-urile telescopice sunt însă numai pauzele de respiraţie dintr-un exerciţiu permanent de autoscopie infinitezimală. Scriitorul are ceva masochist în această necruţătoare poziţionare a sinelui în centrul focului analitic. Se autoflagelează el însuşi, dar nu „în slip”, ci la masa de scris. Îi apare Dulapul îndrăgostit şi nu-şi deschide propriul volum timp de mai multe zile. În intervalul amintit, sondează reacţiile apropiaţiilor, vânează – cu jucăuş sadism – cele mai mici note de (eventuală) indiferenţă sau (întâmplător) sarcasm. Fetiţa de patru ani, Andreea („Emilianova”), constată că titlul e generat de o situaţie mai degrabă domestică: în dulap erau hainele mamei (Tamara „Nikolaevna”), iar „dulapul”, legitim, s-a „îndrăgostit” de ea (mama). Tatăl poetului ia volumul, sever, în mână şi, după ce-i vede preţul (16.50 lei „ceauşişti”), observă că „e cam scump”. Tamara îl „pupă” pe autor şi îi „sare în braţe”, dar el bănuieşte, mizantrop, că euforia derivă mai curând din faptul că doamna „Nikolaevna” însăşi a publicat, tot atunci, un grupaj de poezii în Convorbiri literare. În sfârşit, mama scriitorului nu îndrăzneşte să atingă volumul. În spatele bufonului regal – după model shakesperean (în Regele Lear şi nu doar acolo) – stă filosoful hipersensibil şi chiţibuşar, gata să dea un regat pentru un sentiment autentic. Înţeleg perfect de ce Emil Brumaru a crezut că această carte e „cea mai bună” scrisă de el vreodată. Ea ne dezvăluie nouă astăzi, aşa cum i-a dezvăluit şi lui însuşi la vremea redactării „scrisorilor”, ca într-un experiment de „oglindire” lacaniană, fiinţarea intensă, în profunzimile identităţii a singurului personaj din viaţa sa pe care nu l-a putut ascunde niciodată sub diversele măşti: scriitorul. (Sfârşit)

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi